Pentru că se apropie acel moment din an în care ne facem bilanțul și ne stabilim planul de bătaie pentru anul viitor, m-am gândit să vă propun o discuție despre rezoluțiile de an nou, despre originea lor și transformările pe care le-au suferit de-a lungul timpului; despre hotărârile noastre cele mai comune și despre motivele pentru care nu reușim să le îndeplinim.

Primele mele experiențe cu rezoluțiile s-au petrecut prin anii ‘80 și aveau directă legătură cu începerea noului an școlar. Îmi promiteam mereu că o să învăț mai cu spor, iar primele două-trei săptămâni reușeam să mă țin de cuvânt, însă apoi mă luam cu lucruri mai serioase, cum ar fi fotbalul, rișca sau aventurile lui Winnetou, iar hotărârile mele se retrăgeau discret într-un colț, așteptând, răbdătoare, următorul an școlar. Nu îmi amintesc ca în preajma Revelionului să mă fi gândit vreodată în mod special la ceva care să aducă a rezoluție, ne blagosloveam doar unii pe alții cu urări de bine, aprindeam câteva artificii la fel de amărâte ca propria noastră soartă de ostatici ai regimului și ne culcam nu cu mult mai binedispuși decât în anul pe care tocmai îl lăsasem în urmă.

Mai târziu am aflat că obiceiul acesta vine de la americani. Iată, mi-am spus, un popor printre ale cărui obsesii se numără slăbitul însă care-i atât de sofisticat încât, pentru a-și atinge scopul, mai întâi bate toate recordurile la obezitate.

În 1951, sociologul Isidor Thorner argumenta că rezoluțiile de an nou sunt caracteristice americanilor și că inițial, la baza acestui fenomen care ne este astăzi atât de familiar, se afla un sentiment religios specific protestanților, o înclinare a acestora înspre disciplina emoțională. Protestanții considerau că succesul material este dovada directă a favorurilor divine, drept urmare puneau accent pe munca asiduă și respingeau plăcerile lumești. Lor li se atribuie succesul capitalismului și tot ei sunt artizanii valorilor ultraconservatoare care polarizează societatea americană de astăzi.

Obiceiul lor de anul nou reflecta felul în care înțelegeau să își trăiască viața. În noaptea dintre ani, asistau la o slujbă religioasă, un fel de veghe în timpul căreia aveau prilejul să reflecteze asupra anului care a trecut și să își stabilească rezoluții spirituale pentru anul ce vine.

Nu este foarte clar cum și când s-au transformat rezoluțiile spirituale în varianta modernă, seculară, dar Thorner susține că nici nu e atât de important, așa că vă propun să îl credem pe cuvânt și să aruncăm, în schimb, o privire la tipul de rezoluții care erau în vogă în urmă cu exact 70 de ani, așa cum au fost înregistrate de un sondaj Gallup.

Cele mai comune ținteau înspre îmbunătățirea caracterului, a dispoziției și controlul temperamentului. Prin contrast, pe primele locuri în 2017 sunt slăbitul și economisitul. Cu 70 de ani în urmă, oamenii își mai doreau să meargă mai des la biserică și să petreacă mai mult timp în familie. Astăzi, ne dorim să ne trăim viața la intensitate maximă, să învățăm ceva nou și să călătorim. Doar preocuparea pentru sănătate a rămas constantă de-a lungul timpului, iar rezoluțiile legate de greutatea apar și în lista generației post-belice, dar într-o notă diferită: pe atunci, o parte dintre subiecți își propuneau să se îngrașe. Caracterul spiritual al rezoluțiilor înregistrate de acel sondaj este la fel de evident pe cât este și caracterul secular al rezoluțiilor noastre.

Ceea ce studiul nu specifică – și aș fi fost curios să aflu – este proporția în care indivizii își atingeau scopurile propuse. Este, oare, motivația religioasă mai puternică decât cea rațională? Înclin să cred că da, pentru un credincios pare mai riscant să îl dezamăgească pe D-zeu decât să se dezamăgească pe el însuși.

Dar haideți să ne îndreptăm atenția înspre cea mai comună rezoluție: slăbitul. Oare de ce a devenit lucrul acesta atât de important? Răspunsul pare evident, e o problemă de sănătate, grăsimea vine la pachet cu diabet, cu boli cardiovasculare și o mulțime de alte afecțiuni.

Lucrurile, însă, nu sunt atât de simple. Există voci care argumentează că motivul principal pentru care ne luptăm să slăbim are de-a face mai mult cu statutul social decât cu sănătatea. Corpurile suple, tonificate, semnalează într-un anumit sens un statut social superior (care vine la pachet cu privilegii mai mult sau mai puțin evidente) căci pentru a le obține e nevoie de timp și resurse, ceea ce reprezintă un lux pentru mulți dintre semenii noștri mai puțin alintați de soartă. Prin urmare, dacă am încerca, din această perspectivă, să formulăm obiectiv raționamentul individului care vrea să slăbească, ar suna cam în felul următor: „Mi-aș dori să fiu mai suplu, să mă conformez în mai mare măsură așteptărilor sociale în speranța de a obține mai multe avantaje”.

Însă putem vedea lucrurile și din altă perspectivă: putem înțelege lupta cu kilogramele în plus ca fiind o întreprindere spirituală. Căci o persoană suplă nu semnalează doar un posibil statut social ridicat, ci și responsabilitate și autodisciplină. Se vorbește mult și în general depreciativ despre individualism, însă individualismul nu este un viciu, nu e un defect de caracter, ci poate fi privit ca o consecință directă a disoluției religiilor. Căci dacă nu mai există nici un etalon, noi înșine devenim etalonul.

Și, la urma urmei, de ce slăbitul ar fi mai prejos decât îmbunătățirea caracterului sau a temperamentului? Nu e tot o expresie a aceleiași dorințe de a fi mai buni ca în anul care a trecut? Căci este evident că dacă reușești, îți întărești în același timp caracterul și îți îmbunătățești dispoziția. Mai ales atunci când nu mai ești adolescent, că să ai o silueta de invidiat la 20 de ani este relativ ușor, vine de la sine, dar de la 35-40 de ani încolo, devine un job la timp plin.

Dar cât de probabil este să reușești? Studiile ne sugerează că aproximativ 80% dintre cei care cei care își fac listă de rezoluții le abandonează în primele două luni ale noului an. Majoritatea oamenilor nu se schimbă niciodată, nici măcar atunci când viața lor depinde de asta, cum dovedesc statisticile avându-i ca subiecți pe pacienții care au suferit o operație pe inimă: 70% dintre ei se reîntorc la proastele obiceiuri care i-au adus pe masa de operație. Și dacă nu reușim să ne schimbam nici măcar atunci când viața ne este în pericol, ce șanse au rezoluțiile noastre?

Psihologii susțin că dificultatea cu care ne schimbăm are origini evoluționiste. Suntem ființe sociale și este important să ne putem baza pe faptul că semenii noștri își vor juca rolurile care le-au fost atribuite, altfel s-ar instala haosul. Pe vremea când oamenii trăiau în comunități restrânse, era vital ca vraciul tribului să nu își descopere subit vocația de trubadur, de pildă, sau războinicii să devină pacifiști iar vânătorii vegetarieni.

Este doar o teorie și prefer, în anumite cazuri, să nu iau prea în serios psihologii. Analiza psihologică și-a pierdut pentru mine interesul în momentul în care am înțeles că omul încearcă exact emoțiile pe care crede că le încearcă. În privința rezoluțiilor, explicația mi se pare mult mai simplă: eșuăm pentru că ne stabilim, pur și simplu, țeluri nerealiste. Concret, ca să fim capabili să eliminam o activitate păguboasă care a devenit rutină, este necesar să o înlocuim cu o altă rutină. Este nevoie de timp și multă voință, așadar. Iar voința este uneori asemănată cu un mușchi care se atrofiază dacă nu este antrenat.

În încheiere, vă propun să privim partea pozitivă: schimbarea nu este imposibilă, este doar dificilă. Stă în puterea noastră, într-o anumită măsură, să fim artizanii propriului destin.

Cât despre mine, singura mea rezoluție este să pun pe hârtie un plan judicios ca să scap de procrastinare. Dar mai am timp până pe 31 decembrie.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

5 + one =