Nu mi-e rușine că sunt român, dar nici nu mă mândresc cu asta.

A avea „Românie la pălărie” e o formă de a spune că port România cu mine așa cum aș purta un obiect de îmbrăcăminte mai degrabă decorativ decât strict necesar. Chiar mai puțin decât atât, deoarece îmi imaginez România ca pe o pană roș-galben-albastră la pălăria mea, alături de alte pene, animate de culorile altor națiuni și culturi pe care mi le-am apropiat din clipa copilăriei în care mi-am dat seama că naționalismul nu doar că nu e bun la nimic, dar are și o tendință atavică de a se transforma tot timpul în ceva murdar, otrăvitor, josnic.

E drept, nu mi-a fost greu să pricep repede – părinții mei fiind tatăl evreu și mama româncă – că locul meu oriunde pe lume, cu excepția unor țări în care trăiesc și mulți alții cărora puțin le pasă de originea etnică a vecinului, va fi sortit unor permanente presiuni de segregare.

Copil fiind, prietenii s-au ferit să-mi spună „jidane” – presupun că s-a observat că familia noastră nu se deosebea cu nimic de celelalte familii de români din blocul în care locuiam, iar tata nu purta kippah (că tot discutăm de pălărie) și nu mergea niciodată la sinagogă. Până în ziua de azi nu știu prea bine când sunt sărbătorile evreiești și ce ritualuri se practică, dacă nu îmi reamintesc cu gentilețe (reală și plăcută) prietenii mei creștini. Mai târziu însă, în timpul adolescenței și chiar al armatei cu termen redus, persoane mai apropiate sau mai depărtate nu s-au abținut să-mi adreseze acest apelativ pejorativ – așadar am înțeles că sunt destule minți încețoșate în jurul meu cu care ar fi o pierdere de timp să mă lupt pentru dreptul de a fi și eu o parte din turmă, fără să se caşte în jurul meu un gol inconfortabil.

Destul de târziu în viață însă, am acționat efectiv pentru a muta România din interiorul capului, deasupra lui, sub forma penei de la pălărie. Şi nu înainte de a încerca să contribui direct la căderea regimului comunist, ceea ce mi-a adus închisoare și domiciliu forțat, dar asta este altă poveste. Nu vreau să spun decât că am o relație de pace cu propria conștiință, pentru că am încercat să mă lupt cu șobolanii înainte de a trânti ușa și a pleca definitiv din țară. Iar decizia de a pleca am luat-o la mult timp după ce șobolanul şef și ilustra lui consoartă au fost depuși sub o lespede groasă de ciment, când mi-am dat seama că mulți alți șobolani, după ce au stat o vreme ascunși, le-au luat locul și s-au îngrășat peste măsură, prin metode mult mai perfide și mai greu de deratizat.

După ce am trecut și eu, departe fiind de țară de data asta, prin tot felul de dureri legate de imaginea descompunerii României prin plecarea din țară a milioane de minți de calitate care şi-au găsit locul în altă parte a lumii, și încercarea de a face ceva pentru ca aceste minți să aibă punți de legătură cu limba și tradiția în care au crescut, m-am lecuit și de asta.

Ca urmare, nu mai sunt deloc pe linia „hai să arătăm cât de grozavi suntem noi românii” – nici măcar în mod special anul acesta, când se sărbătoresc 100 de ani de la Marea Unire.

Citind declarațiile pe care le fac tot felul de „adunători de români de pretutindeni” sub diferite pretexte, cu diferite planuri nemaipomenite și argou relativ ieftin de marketing, mi-a venit de fapt ideea să scriu la un moment dat cât de bine am reușit în viață uitând de obiceiurile proaste pe care le-am dobândit în România și în cursul evoluției mele ca român (şi de care încă mă suspectez că nu m-am dezbărat în totalitate).

Una e să servești necesitățile reale ale unei comunități, în parametrii de liberă alegere pe care ți-i oferă interesul creat de calitatea serviciilor tale, alta este să cauți finanțări ca să materializezi o aşa-zisă „viziune”. Am exemple foarte clare în minte de oameni care au făcut din originea lor română o „pălărie” de toată frumusețea. Vlad și Angela, o familie pe care o cunoaştem de mulţi ani, contribuie în fiecare an la un festival internațional organizat de biserica la care sunt afiliați, oferind publicului care participă la festival mâncare și muzică tradițională româneasca și strângând fonduri pentru cauze de calitate indiscutabilă. Ei nu doar nu au nevoie de nimeni ca să reușească în această acțiune (pun mâna și fac ei înșiși), dar nici nu-și trâmbițează succesul! Sunt pur și simplu purtătorii steagului tricolor (la modul propriu) alături de steagurile altor 15-20 de ţări reprezentate în congregația lor de oameni care, asemenea lor, consideră calitățile umane pe care le au deasupra originii lor etnice, iar asta îi ţine împreună și îi mulțumește. Andrei organizează o serată românească la sinagoga din Montreal – cu zero sprijin oficial de la București. Sunt convins că sunt mulți ca ei!

Ca să se ajungă aici, trebuie uitate o serie întreagă de apucături specifice României, aşa cum le vedeam cel puțin în anii când am decis să mă „de-românizez” de ele.

Trebuie uitat și corectat balcanismul lipsei de punctualitate. Într-o societate în care punctualitatea funcționează bine, dacă ajungi cu mai puțin de 10-15 minute la locul unde ai o întâlnire, este aproape ca și cum ai întârziat! Punctualitatea este una dintre cele mai elementare dovezi de respect, iar lipsa ei, opusul!

Trebuie uitat principiul lui „merge și aşa”. De la caz la caz, desigur. De exemplu având o pană dublă pe o şosea pustie, trebuie încercat de ajuns la cea mai apropiată așezare omenească, încet și chiar dacă janta se strică. Punând în balanţă riscurile, se alege varianta de acțiune cu riscul cel mai redus.

Trebuie uitat și corectat obiceiul de a negocia cu scopul de a-l înfrânge pe partenerul cu care se dorește realizarea unei tranzacții. Dimpotrivă, trebuie căutat punctul în care ambii câștigă și pot continua să dezvolte încredere și pot reuși împreună în noi acțiuni.

Trebuie pusă încrederea deasupra banului.

Pentru a limita corupția, trebuie schimbat modul de gândire a celui care o alimentează, a celui care DĂ, nu a celui care PRIMEȘTE. Cel care primește nu mai are nicio șansă de reabilitare prin forte proprii, este ca un drogat dependent de inhalarea substanței care îi transformă creierul!

Trebuie oferit femeii locul pe care îl merită în societate, ca mamă, coleg de serviciu, manager, alungător de suferințe și aducător de culoare în viață. O cultură în care femeia este recunoscută preponderent ca atracție comercială va sfârși prin a fi populată de femei cu înclinația de a li se recunoaște în principal acest merit, rămânând ca oamenii de știință, cercetătorii, managerii stelari, doctorii, artiștii, matematicienii, economiștii, care au avut „ghinionul” să se nască femei în România, să-şi găsească un acoperiș primitor deasupra capului departe de locul unde s-au născut.

Mitul că „noi știm să ne distram, alte popoare nu” trebuie uitat cu desăvârșire. Universul nu gravitează în jurul vreunui leagăn al civilizației universale care s-ar fi născut pe meleagurile actualei Românii. Trebuie să fii lemn de incult ca să nu pricepi asta și să te ambiționezi să răsucești istoria pe degete în așa fel încât strămoșii României de azi să devină unicii părinți ai lumii de ieri.

Ce-a mai trebuit să uit ca să reușesc? Cârpeala, sentimentul că mă pricep la orice și că pot repara orice, tendința de a propune idei noi în permanenţă dar pe care să le pună alții în aplicare (ador expresia „25 la fundu’ altuia”), amânarea, neimplicarea și sora ei bună, formarea și exprimarea de opinii sentențioase în legătură cu orice, paranoia că tot timpul vrea cineva să te păcălească sau cel puțin te minte, indiferenţa la vot, arborarea unei mine abătute, preocupate, frustrate, „importante” mai tot timpul…

Nu pledez pentru de-românizare (cum numesc aici oarecum abuziv, dar cu scopul bine determinat de a trage un semnal de alarmă, uitarea și corectarea obiceiurilor care țin România în retardare). Vorbesc doar despre cazul meu (de fapt și al altora despre care știu că au reușit în viaţă adoptând comportamente nespecifice României) și despre ce mi-am amintit la repezeală.

Invazia din ultimii aproape 30 de ani a șobolanilor face ca astăzi succesul real, stabil, onest în România să aparțină celor care şi-au pus clienții în centrul universului, nu celor care continuă tradiția mioritică dialogând cu oile despre problemele lor şi lăsând pe seama Domnului (sau a Destinului) rezolvarea lor, victime ale unui fatalism de doi bani îmbrăcat în vise așezate pe fotolii de aur în timp ce pantofii stau în continuare în mocirlă sau praf, după cum dă cu ploaie sau nu.