Pe 20 septembrie canadienii au ales din nou un guvern minoritar. Cum funcționează un astfel de guvern? Cât de eficace poate fi? Și de ce un guvern minoritar poate fi foarte bun pentru Canada?
Rezultatul alegerilor din 20 septembrie conferă premierului Justin Trudeau un al treilea mandat. Și deși liberalii și-ar fi dorit un guvern majoritar, configurația noului Parlament, foarte similară cu cea a precedentului legislativ dizolvat pe 15 august, are multiple semnificații pe scena politică și la nivel de populație.
În primul rând, ce este un guvern minoritar?
Un guvern minoritar nu deține majoritatea absolută în Camera Comunelor, i.e. numărul total de locuri ocupate de partidele de opoziție este mai mare decât cel al partidului de guvernământ. În Canada, majoritatea absolută este atinsă atunci când un partid câștigă 170 de locuri din totalul de 338.
Jocuri de putere în situație minoritară
Guvernele minoritare își pot păstra puterea formând o coaliție parlamentară, adică un acord cu un alt partid care se angajează să sprijine guvernul pe o serie de probleme. Cel mai frecvent scenariu în Canada este însă cel care presupune sprijinul parțial pe care celelalte partide îl acordă guvernului, pe chestiuni punctuale. Este ceea ce s-a întâmplat și în cazul guvernului minoritar precedent, când liberalii lui Trudeau au guvernat obținând când sprijinul NPD-ului, când cel al Blocului québécois.
Guvernele de coaliție, care se formează atunci când membri ai parlamentului din diferite partide ocupă funcții de cabinet, nu sunt specifice politicii federale canadiene. În istoria Canadei post-confederație un singur astfel de guvern a fost format la nivel național: cel al lui Borden în 1917.
În medie, în Canada, guvernele minoritare rămân la putere între 18 și 24 de luni – acesta este, în general, momentul în care se ajunge la tensiuni pe scena politică ce pot duce la căderea guvernului.
Guverne majoritare vs. minoritare
Pe de-o parte avem opinia care spune că guvernele minoritare produc blocaje și instabilitate și că doar guvernele majoritare „puternice” pot aduce schimbări semnificative. Pe de alta avem opinia conform căreia guvernările minoritare sunt perioade de realizări politice și legislative, deoarece ele sunt caracterizate de compromis, cooperare și conciliere între partidele politice.
Dacă ne uităm la cele 13 guverne minoritare pe care Canada le-a avut în ultimul secol, vedem că acestea pot produce rezultate exemplare, uneori chiar revoluționare, dar care adesea sunt eclipsate, pe termen scurt, de climatul politic partizan, încărcat de dramă și confruntații.
De exemplu, guvernele minoritare liberale din anii ‘60 conduse de Mike Pearson (1963-65 și 1965-68), considerate cruciale în modernizarea Canadei. Cu sprijinul NPD, liberalii au introdus o multitudine de iniţiative și programe progresiste, cum ar fi Medical Care Act în 1966, Canada Pension Plan și Quebec Pension Plan, Canada Assistance Plan, Canada Student Loans Program, la care se adaugă o legislație revoluționară în domeniul muncii, bilingvismul oficial și adoptarea steagului canadian pe care îl cunoaștem astăzi.
Cu ajutorul reculului pe care trecerea timpului ni-l conferă, vedem că toate aceste inițiative au creat o bună parte din arhitectura statului modern canadian. La vremea respectivă însă, atenția populației era intens captată de politica extrem de partizană, antipatia reciprocă și atacurile personale dintre Pearson și conservatorul John Diefenbaker, liderul opoziției.
Mai aproape de zilele noastre avem un alt guvern minoritar care a reușit o performanță notabilă datorită faptului că a fost nevoit să asculte de opoziție și să colaboreze cu ea. Este vorba de cel de-al doilea guvern minoritar Harper (2008-2011), care contrar instinctelor conservatoare, a îmbrățișat keynesianismul și în bugetul prezentat în 2009 a inclus stimulente de 40 de miliarde de dolari și credite personale de impozit de 20 de miliarde de dolari, punând Canada într-o situație de deficit major. Însă acest răspuns agresiv al conservatorilor, generat de spaima unui guvern de coaliție pe care liberalii și noii democrați îl propuseseră cu un an înainte, cu sprijinul Blocului québécois, a făcut ca economia canadiană să-și revină mai repede și să iasă mai întărită decât oricare altă economie G7 din criza financiară din 2008.
Departe așadar de a fi doar perioade interimare între guverne majoritare „normale”, guvernele minoritare au adus contribuții semnificative la dezvoltarea și progresul acestei țări.
Guvernele minoritare, o nouă tendință a politicii canadiene
Guvernul format în urma recentelor alegeri este al cincilea guvern minoritar din 2004 încoace. Doar două guverne au fost majoritare în acest interval, cel al lui Harper în 2011 și cel al lui Trudeau în 2015. După decenii dominate de majorități – conservatoare între 1984 și 1993 și liberale între 1993 și 2004 – guvernele minoritare par să reprezinte o nouă tendință în politica federală.
Un motiv este că deși sistemul winner-takes-all pe care îl avem aici favorizează partidele mari iar scena politică este în continuare dominată de liberali și conservatori, partidele mai mici precum NPD și BQ nu sunt un accident, nu sunt efemere, ci sunt aici ca să rămână. Votul popular este fragmentat, mai ales dacă ținem cont și de partidele foarte mici, precum verzii și foarte noul PPC. Deși nu a reușit să trimită vreun deputat la Ottawa, PPC, partid cu o retorică populistă și o poziție mult în dreapta eșichierului politic, a obținut peste 800,000 de voturi. În mare parte, acestea ar fi mers la conservatori. Faptul că nu s-a întâmplat așa a favorizat în unele circumscripții, acolo unde cursele au fost strânse, alegerea unor deputați liberali sau neo-democrați.
O sursă importantă a dezamăgirii pe care canadienii o resimt vizavi de politică se datorează faptului că în campanie partidele spun un lucru – în general promisiunile electorale s-ar putea caracteriza ca fiind de centru-stânga, căci acestea rezonează cel mai mult în rândul populației canadiene – iar când sunt alese cu o majoritate, onorează prea puține din aceste promisiuni sau fac exact contrariul. Guvernele majoritare sunt cele care au ten-dința să cedeze în fața grupurilor de presiune și să satisfacă interesele celor puțini dar puternici în detrimentul electoratului larg. Iată câteva exemple: redu-ceri masive privind impozitul pe profit al corporațiilor sau tăieri masive în sănătate, educație și asistență socială. Guvernele minoritare, pe de altă parte, nu sunt favorabile unei astfel de impunități.
Prin urmare, un alt motiv pentru care guvernele majoritare par să nu mai fie norma în Canada este dorința populației de a avea partide care cooperează în Parlament, în folosul real al majorității. Prin însăși natura sa mai fragilă, un guvern minoritar, indiferent de partidul care îl formează, este obligat să asculte de reprezentanții aleși de o majoritate a cetățenilor și să nu se îndepărteze prea mult de valorile canadiene de bază.
În acest context, mesajul pe care rezultatele recentelor alegeri îl transmit este unul foarte clar: canadienii sunt favorabili direcției pe care liberalii o imprimă țării, însă vor ca aceștia să colaboreze cu celelalte partide. Canadienii nu vor politicieni care se complac la putere, ci unii motivați să lucreze în folosul interesului general.
