Populismul este un cuvânt des întrebuințat în ultima vreme. Este pronunțat cu teamă, revoltă, dezgust, căci ascensiunea sa amenință democrațiile occidentale și drepturile omului. Dar deși este un termen atât de la modă acum, în politică și în mass media, înțelesul său nu este întotdeauna clar. Cum adică și Trump și Sanders, și LePen și Mélenchon sunt populiști?
Populismul nu este un fenomen nou. Îl găsim în America la sfârșitul secolului XIX încarnat în People’s Party (numit și Populist Party), un partid agrar, de stânga, popular printre fermierii din vestul și sudul SUA, revoltați pe elita financiară de pe Coasta de Est care acaparase, în opinia lor, economia și puterea politică a țării. Discursul partidului era unul critic la adresa capitalismului, îndreptat în special către bănci și companii feroviare, care, prin interesele și tarifele practicate, șubrezeau starea materială a fermierilor și muncitorilor. Îl găsim, de asemenea, și în Rusia țaristă a secolului XIX, în mișcarea narodnicilor (narod în rusă înseamnă popor) – intelectuali atașați socialismului european, care priveau în mod idealist poporul și considerau mediul rural ca baza schimbărilor revoluționare.
Când People’s Party dispare de pe scena politică americană, la sfârșitul anilor 1890, iar narodnicii sunt desființați de puterea țaristă și/sau înghițiți de bolșevici, termenul de populist supraviețuiește doar în sfera academică. Până în anii 1950, când reînvie în America odată cu republicanul John McCarthy, cel care ne-a lăsat moștenire cuvântul mccarthyism, sinonim cu a aduce acuze grave (de trădare) nesusținute de dovezi sau susținute de dovezi discutabile. Pentru a înțelege mai bine puternicele accente anti-elitiste ale intensei suspiciuni anticomuniste ce acaparase SUA acelor vremuri, mai mulți istorici și sociologi au făcut o paralelă cu discursul populist al People’s Party. Anti-elitismul mccarthyist viza intelligentsia liberală de pe Coasta de Est, însă de data aceasta elitele nu mai erau capitaliste veroase ci comuniste roșii.
Populismul ca termen își face din nou drum în media și reintră în discursul public, astfel că în anii ’60, ani marcați de proteste în întreaga lume occidentală – mișcarea pentru drepturi civile din SUA, mișcarea studențească în Franța, mișcarea feministă etc. – își lărgește semnificația și este aplicat oricărei mișcări sau formațiuni politice care luptă pentru oameni, pentru popor, împotriva puterii, imorale și asupritoare – fie că e vorba de corporații, de stat sau de diverse instituții.
În ziua de azi, populismul a căpătat conotații peiorative. Dacă rădăcinile sale se situează în mod clar la stânga eșichierului politic, forma sa din ultimii ani/decenii este mai degrabă asociată dreptei și extremei drepte (dar desigur nu în mod exclusiv). Odată cu această deplasare de la stânga spre dreapta, cuvântul populism a început să fie utilizat pentru a denunța demagogia, mobilizarea maselor prin promisiuni electoraliste, care exacerbează tot ce ține de securitate și cultivă instinctele joase ale oamenilor – naționalismul, xenofobia, rasismul.
În același timp, termenul de populism este adesea folosit ca armă de către cei care apăra statu quo-ul pentru a-i descalifica pe cei care vor să schimbe lucrurile. Că e vorba de guverne sau business, binele public este adesea neglijat iar încrederea populației adesea trădată. În aceste cazuri, criticând elitele, populiștii pot îndeplini o funcție salutară.
Populismul poate fi deci de stânga sau de dreapta. El nu este o ideologie propriu-zisă, cu o coerență intelectuală internă proprie, ci un tip de discurs axat pe opoziția dintre „popor” și „elite”, fie ele politice, economice sau mediatice.
Există însă o diferență majoră între populismul de stânga și cel de dreapta. Primul militează pentru popor împotriva establishment-ului și vizează să mobilizeze clasele de jos și de mijloc pentru a recupera din puterea acaparată de elite. Populismul de stânga presupune deci doi poli, doi actori. Îl regăsim, de exemplu, în discursul lui Bernie Sanders, critic la adresa clasei miliardarilor, pe care o acuză că a confiscat puterea politică, determinând un transfer masiv de bogăție de la clasa de jos și cea de mijloc către cei mai avuți.
Populismul de dreapta funcționează cu aceeași dinamică popor/elite, însă presupune un al treilea actor: unul sau mai multe grupuri minoritare, precum imigranți/refugiați, musulmani, negri, gay etc. Spre aceste grupuri populismul de dreapta canalizează fricile și frustrările populației, portretizându-le ca „minorități favorizate” de către elitele liberale și progresiste, în detrimentul poporului cel „adevărat”, „curat”, „sănătos”.
Donald Trump, Marine LePen, Geert Wilders, artizanii Brexitului – toți au afișat un discurs populist cu accente de extremă dreapta, zugrăvind o Americă sau o țară europeană asaltată de inamici interni și externi care nu împărtășesc tradițiile și codurile culturale ale vechiului Occident alb și creștin. În contextul inegalităților economice tot mai mari, al atacurilor teroriste frecvente şi al creșterii diversității rasiale în Occident, acești oameni politici au exploatat sursele de nemulțumire din rândul populațiilor, făcând din refugiați, imigranți şi minorități un țap ispășitor.
Valul populist care s-a abătut asupra Occidentului reprezintă un semnal de alarmă din mai multe puncte de vedere. Amplificarea intoleranței amenință democrația și drepturile omului. Tocmai de aceea ascensiunea liderilor populiști nu poate fi privită doar ca opera unor manipulatori asupra unor populații inepte. Ea trebuie privită ca o consecință a unor probleme globale de cele mai multe ori, care se răsfrâng asupra acestor societăți, măcinându-le: discrepanțe economice din ce în ce mai mari, radicalizare religioasă și terorism, îmbătrânirea populației occidentale cuplată cu suprapopularea planetară, împuținarea resurselor și criza schimbărilor climatice. A ne concentra pe condamnarea mesagerului în detrimentul acestor probleme înseamnă să victimizăm adevărul încercând să-l salvăm de populiști.
