Campania electorală provincială este în plină desfășurare – politicienii străbat Quebecul în lung și-n lat în căutare de voturi, analiștii nu mai prididesc cu pronosticuri și scenarii, cetățeanul speră să aibă în cine-și plasa încrederea pentru o viață mai bună. În mare, campania aceasta e ca oricare alta: se vorbește de economie și joburi, plus – particularitatea Quebecului – de identitate și referendum. Câteva chestii însă m-au mirat, enervat și surprins.

STRATEGIE DE CAMPANIE VS. STRATEGIE DE GUVERNARE
Prima mirare: refuzul lui Pauline Marois de a participa la o dezbatere în engleză. Motivul invocat: faptul că nu se poate exprima foarte bine în această limbă. Un pretext, desigur, căci răspunsul său a rămas „nu” chiar și atunci când i s-a propus să vorbească în franceză, cu traducător. Adevăratul motiv al refuzului ține de strategia electorală: șefa PQ n-are nimic de spus comunității anglofone (și alofone, i.e. imigrante) care să le poată influența votul. Este pur și simplu pierdere de timp, de energie și resurse – atât de prețioase într-o campanie electorală – să se pregătească pentru o dezbatere în engleză, când, de fapt, majoritatea guvernamentală pentru PQ trebuie căutată în rândul francofonilor. Partidul québécois din 2014 are mult mai multe șanse să formeze un guvern majoritar decât cel din 2012, cu condiția să-și mențină suportul majoritar, aflat la o distanță confortabilă de cel întrunit de liberali, în rândul francofonilor. Acești electori sunt deci ținta campaniei electorale „pechistă”.

Decizia lui Pauline Marois este, așadar, una cât se poate de rațională. Ceea ce m-a mirat este indiferența, nepăsarea sa în a masca cinismul din spatele acestei hotărâri, al cărei mesaj este că pentru populația anglofonă, PQ nu se deranjează. Nu se merită.

Mirarea e cu atât mai mare cu cât după alegerile din 2012 PQ a încercat o apropiere și a manifestat un interes sporit față de comunitatea anglofonă, însărcinându-l pe Jean François Lisée (una din cele mai luminate minți ale partidului, un excelent comunicator și vorbitor al unei frumoase engleze) de dialogul cu această comunitate. Dar, ca de obicei, și de data aceasta se pare că ipocrizia și politica au făcut casă bună.

O POPULAȚIE PENTRU CARE NICIUN PARTID NU PREA LUPTĂ
Dacă anglofonii și alofonii nu prezintă interes electoral pentru PQ, nici PLQ nu se prea omoară să le cucerească votul. Și de ce s-ar strădui, când practic această populație le este oferită pe tavă de adversarii lor politici? Este un fapt că, tradițional, anglofonii și imigranții votează, în bloc, cu PLQ. Iar acest partid știe că are asigurate aceste voturi. Dar, ca să continui linia cinică, dacă ele pot duce la pierderea unor referendumuri, guverne nu pot forma. Așa că atenția liberalilor tot spre populația francofonă, majoritară, se concentrează. Acelea sunt voturile pentru care se bat.

Rezultatul e că avem o campanie – a câta? – în care un procentaj serios din populație cade sub radarul politic de campanie. Singura misiune a liberalilor e să se asigure că acești oameni votează, căci dacă merg la urne, buletinul lor de vot va fi contabilizat la PLQ. Și cum îi scoți cel mai repede și mai sigur din casă? Cu cel mai mare motivator de pe fața pământului, frica!

REFERENDUMUL, ACEASTĂ SPERIETOARE CARE SERVEȘTE MULTE INTERESE
Cred, cu tărie, că o separare a Quebecului este extrem de puțin probabilă, dacă nu chiar imposibilă. Cred că politicienii noștri sunt foarte conștienți de acest lucru, dar pentru că referendumul este cuvântul cheie, aducător de voturi, nici unii, nici alții nu se sfiesc să-l utilizeze pentru a-și atinge scopurile. Liberalii pentru că așa își fidelizează electorii anglofoni și cei proveniți din comunitățile culturale, „pechiștii” pentru că așa își mențin în priză baza, întregul lor raison d’être. De aceea o să-i auziți pe liberali agitând într-una spectrul referendumului, iar pe cei de la PQ pierzându-se în răspunsuri vagi, în care Quebecul devine o țară… la sfântu-așteaptă. Pentru că, de fapt, pechiștii sunt foarte conștienți de imposibilitatea acestei misiuni.

Scriam în septembrie 2012 că un nou referendum în Quebec este puțin probabil (Accent Montreal nr. 95, 7 septembrie 2012). Motivele invocate atunci sunt la fel de valabile și acum. Chiar dacă, spre deosebire de 2012, PQ obține un guvern majoritar, acest lucru se întâmplă datorită componenței predominant francofone a multor circumscripții, nu datorită unui vot popular concludent. Potrivit unui sondaj de început de campanie, PQ și PLQ sunt la doar câteva procente distanță, 37% și respectiv 35% (ceea ce face diferența este votul francofonilor, unde PQ are un avans de peste 20%). În plus, suportul pentru cauza separatistă este stabil, situându-se în jur de 35% (+/- câteva procente), perspectiva unui guvern majoritar format de PQ nefiind un factor semnificativ.

Dar, mai mult decât cifrele unui sondaj, imposibilitatea unui referendum este dată de criza pe care moneda euro a cunoscut-o. „Biblia” mișcării separatiste a fost concepută de Jacques Parizeau și publicată în 2009. Exemplul Uniunii Europene a stat la baza acestui document, care preconiza păstrarea dolarului canadian. Numai că experiența europeană a arătat cât se poate de clar că o uniune monetară fără o uniune fiscală duce, mai devreme sau mai târziu, la crize financiare și recesiuni economice. Ruperea uniunii monetare cu Canada ar însemna însă o depreciere a salariilor, beneficiilor și economiilor quebechezilor, lucru care oricum ar fi ambalat nu are cum să treacă de o majoritate a populației.

PLUS ÇA CHANGE, PLUS C’EST PAREIL
Cea mai mare mirare și dezamăgire a acestei campanii o constituie, până acum, întreruperea lucrărilor Comisiei Charboneau pentru a nu influența electoratul. Exact când acesta avea cel mai mult nevoie să fie „influențat” de dezvăluirile comisiei, care urma să investigheze atribuirea de contracte publice de către Ministerul Transporturilor și finanțarea partidelor politice!

Mi-am închipuit că de vreme ce PLQ s-a aflat la putere atâția ani, conducând deci și Ministerul Transporturilor, PQ va exprima o cât de mică vociferare, căci dezvăluirile ar fi avut mai multe șanse să modifice votul în favoarea sa. Mi-am adus însă imediat aminte pe ce lume sunt: cea în care oamenii inteligenți, wise, știu că opoziția de azi este puterea de mâine și invers. Așa că pentru ca afacerile prospere cu ministerul să nu le fie tulburate, și unii, și alții trebuie cumva „omeniți”.

Mă întreb totuși dacă această întrerupere a lucrărilor Comisiei nu semnalează faptul că demascarea și tragerea la răspundere a „greilor” care fură și se servesc de fonduri publice pentru scopuri personale ar fi prea periculoasă pentru întreg sistemul. Răspunsul…

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

− 4 = three