La 21 februarie 2018 se stingea din viață prof. dr. Anton Soare, distins membru al comunității noastre, profesor titular la Departamentul de literaturi de limba franceză al Universității din Montreal. În luna ianuarie 2018, cu puțin timp înaintea dispariției sale, profesorul Soare a acordat un interviu – ultimul – d-lui Alexandru Cetățeanu, directorul revistei „Destine literare” și președinte onorific al Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, interviu pe care vi-l redăm mai jos.

Alexandru Cetățeanu: Domnule profesor doctor Anton Soare, să începem cu viața din R.P.R. Ce ne puteți povesti?
Anton Soare: Născut în 1946, deci baby-boomer, fac parte dintr-a treia generație expusă năpastei comunismului sovieto-român. Dar să nu vorbim cu păcat, această generație nu a avut prea mult de suferit de urgiile de pe atunci. Bunicii și părinţii noștri, da, fuseseră care aruncați prin închisori care despuiați de averea lor. Noi, prea tineri să cunoaștem astfel de prigoane, am dus-o binișor, protejați cum se putea mai bine de familie, relativ îndestulați, deși simțeam bine că trăim vremuri de restrişte și că viața nu este făcută numai din acadele.

Am profitat mult în această vreme de o formație școlară în care se combinau într-un mod la urma urmei fericit exigențele de calitate moștenite de pe vremuri cu severitățile recente impuse de teroarea comunistă. Am înțeles foarte repede că în comunism copii din mediul meu social, cu origine nesănătoasă cum se spunea, erau vinovați din naștere, nu aveau niciun drept și cel mai mic avantaj era pentru ei un privilegiu greu de meritat. Efectul acestei conjuncturi a fost pozitiv: am învățat să nu contez decât pe meritele mele, evaluate de mine însumi cu asprimea care bântuia peste tot în jurul meu, m-am pătruns poate chiar mai mult decât ar fi trebuit de simțul gravității și al disciplinei.

La liceul Caragiale, fost și redevenit acum Titu Maiorescu, din piața Confederației, la București, profesorii excepţionali pe care i-am avut m-au ajutat mult în sensul ăsta. Mulți dintre ei aspiraseră pe bună dreptate la o carieră universitară pe când venirea comuniștilor la putere le-a tăiat aripile în plin zbor. Noi, elevii, profitam fără măcar să ne dăm seama de mana intelectuală pe care ei o răspândeau acum prin licee.

Am avut norocul, la Caragiale, să evoluez într-un microunivers social extrem de reprezentativ pentru societatea de atunci în totalitatea ei. Eram veniți, cei vreo 35 de elevi din fiecare clasă, unii din zonele vecine cu faimoasa Groapă Floreasca, derbedei și viitori borfași de mare gabarit, alții veniți din cartierele ciocoilor noi, copii de miniștri și de tot felul de directorași pe linie, și alții în fine, veniți din cartierele ciocoilor vechi, ale „moșierilor însetați de sângele țărănimii” și ale „tigrilor capitaliști”, printre care se număra și tatăl meu. I-am frecventat pe unii și pe alții, cu eclectismul politic și social propriu copilăriei, și am învățat multe de la fiecare. Lucrul poate cel mai prețios pe care l-am învățat în anii ăia a fost un fel de fățărnicie înțeleaptă și demnă, care mi-a permis să-mi protejez libertatea interioară indiferent de mediul în care mă aflam, și a cărui limbă o vorbeam cu ușurință, fără să cred o iotă din ce spuneam. De pe la cinci ani aflasem deja că nu se vorbește în lume cum se vorbește acasă, și pe de altă parte, înclinat cum eram spre de-ale literaturii, „papagalul” nu îmi lipsea. Pe la paișpe ani devenisem cel mai bun orator comunist din liceu, călăuzit de principiul după care vorbăraia publică nu are mare lucru de a face cu adevărata biografie. Mă obișnuiam din ce în ce mai mult să mă simt, pe oriunde mă aflam, ca un fel de paria tolerat, un marginal care răspundea inadaptării lui cu o ipocrizie superioară și care imita la perfecție adaptarea. Am păstrat de atunci o distanță interioară fața de toate propagandele și de toate sistemele, care m-a ajutat mult să-mi păstrez un minim de independență intelectuală.

Acasă, cum mă deprinsesem foarte devreme cu undele scurte, mă aruncam ore întregi cu capul în minunatul Telefunken moștenit de la bunicul, și mă îmbătam cu veștile, comentariile și muzica transmise de posturile străine. Așa am învățat mai bine decât de la toți profesorii privați, care nu mi-au lipsit de altfel, limba germană, și mai ales limba franceză, pe care avea să se bazeze toată cariera mea universitară în Occident.

Îmi amintesc cu haz că, în 1968, student fiind la litere în anul cinci, și desemnat să fac de gardă la Universitate, la sediul partidului comunist, mi-am folosit expertiza de radiofonist pentru a asculta acolo toată noaptea radio Europa Liberă, care încetase să mai fie bruiat. La așa partid, așa gardă.

Evenimentele au continuat să-mi favorizeze formația intelectuală și în timpul studiilor universitare (1964-68) la Facultatea de Litere de la București, unde domnea pe atunci un climat de relativă libertate. Veneau pe atunci cărți și ziare din străinătate și limbile profesorilor începuseră să se mai dezlege, aveam toți impresia că un viitor cultural redevenea posibil în România.

AC: Cum, când și de ce ați părăsit „raiul comunist”?
AS: Cu toate cele menționate la prima întrebare, simțeam bine că opresiunea culturală continua să domneasca și că ea se putea înăspri în orice moment, cum de altfel s-a și întâmplat. Imposibilitatea de a voiaja în Occident, unde înțelegeam din ce în ce mai clar că există un univers superior, în plin avânt cultural și științific, și că posibilitățile de realizare personală pe toate planurile, incluzând planul material, sunt acolo infinit mai mari, îmi devenea din ce în ce mai insuportabilă. Asta a făcut ca, în septembrie 1968, profitând de situația de atunci în fosta Cehoslovacie, să mă strecor în Austria, de unde am ajuns, în februarie 1969, la Montreal.

După zeci de ani petrecuți în Canada și multe autoanalize retrospective, am înțeles că plecarea mea definitivă din țară mai avea un alt motiv, poate cel mai puternic, deși și cel mai subtil, rămas mie însumi multă vreme nedeslușit: în străinătate mă puteam realiza pe deplin ca străin, îmi puteam asuma și trăi pe deplin o marginalitate a cărei sentiment mă urmarea de când mă știam.

AC: Ce ați făcut după aceea?
AS: Ajuns la Montreal, am fost admis la Universitatea McGill, după un examen scris de patru ore, în programul de Masterat în literatură franceză. Tot acolo am continuat cu doctoratul, pe care l-am obținut în 1977. Plecat din țară la începutul anului cinci de facultate, cred că sunt acum singurul profesor universitar pe acest continent care are un doctorat fără să fi obținut vreodată licența acordată la sfârşitul primului ciclu universitar. Din 1968, nu am mai revenit în România decât în 1995, când am simțit că prăpădul comunist începuse să se mai potolească. Înainte, nu m-aș fi putut aventura prin locurile primei mele tinereți fără să fi renunțat la cetățenia română, ceea ce costa cam 600 de dolari pe care nu aveam niciun chef să-i dau monstrului de Ceaușescu. În plus, nu eram, în ochii guvernului comunist, numai transfug, ci și dezertor: o ștersesem tocmai când trebuia să îmi încep instrucția militară.

La McGill, într-un departament unde nu se vorbea decât franceza internațională, am avut profesori excelenți, cei mai buni dintre ei veniți de la Paris pentru câţiva ani, pentru a-și face uitate trăsnăile din timpul răzmeriței studențești din 1968. Un alt noroc, deci, pe planul formației mele profesionale, dar plătit destul de scump, căci doctoratul odată obținut, cu mențiunea excelent acordată de juriu în unanimitate, cum nu se prea întâmpla la McGill, m-am trezit șomer ca vai de capul meu, fără perspectivă de post stabil, obligat să supraviețuiesc din cursuleț în cursuleț și din supleanță în supleanță. Nu am găsit un post stabil decât în 1983, la Universitatea din Alberta, Edmonton, unde am predat în timpul următorilor zece ani. În 1993, am ajuns la Departamentul de studii franceze al Universității din Montreal, unde mă mai găsiți și astăzi.

Încă din primii ani de doctorat, situația mea atipică m-a ajutat să dibui o idee originală asupra teatrului clasic francez, idee care funcționează ca un adevărat fir al Ariadnei prin repertoriul tragic al secolului XVII și XVIII. Instituțiile care se ocupă în Franța de acest domeniu erau, prin anii 1970, cum au rămas de altfel până acum, prea limitate de propria lor tradiție multiseculară, prea înecate în rutină și prejudecăți, prea sclerozate, într-un cuvânt, pentru a produce sau tolera puncte de vedere ca cel pe care eu îl propuneam, ceea ce m-a expus de multe ori la ostilități de tot felul, continui și azi să figurez pe multe liste negre. Am continuat însă cu îndârjire pe calea deschisă de mine însumi, realizându-mi astfel încă o dată, și, cred, în felul cel mai folositor, marginalitatea pe care o îndrăgeam de atâta vreme. De unde și deviza pe care mi-am ticluit-o: „Métèque, de quoi te mêles-tu?”

Perspectiva în care lucram presupunea o anchetă susținută prin toate piesele de teatru scrise în timpul perioadei respective. M-am înhămat la această treabă pe mai multe decenii, și îmi place să cred că străduința mea pe termen atât de lung nu a fost inutilă, pot spune că am cunoscut bucuriile rezervate exploratorilor. Rezultatele preliminare ale cercetărilor mele le-am făcut cunoscute de-a lungul anilor printr-o sumedenie de articole în revistele de specialitate și de comunicări prin tot felul de congrese, despre Corneille, Racine, La Fontaine și mulți dintre colegii lor.

AC: Ce faceți în prezent și care sunt planurile de viitor?
AS: Acum profit de anii de pensie pentru a pune la punct un volum de sinteză, care va cuprinde mai toate cercetările mele de mai bine de 40 de ani. Sper de asemenea să sfârșesc un volum de poezioare care se va numi „Penițe cu fițe”, în referință mai ales la poeziile cu palindrom pe care el le va conține. Primul meu volum, „Pretexte pentru paradis”, a fost publicat cu câțiva ani în urma la ediția Junimea din Iași. Era fructul reîntoarcerii mele tardive la creația în limba română, după mulți, mulți ani în care nu mai considerasem că țara mea de baștină, căzută sub jugul comunist, va mai exista vreodată cu adevărat.

În încheiere, pentru că tot fi vorba de palindromuri, permiteți-mi să vă prezint un autoportret într-un singur vers, dar din cele care nu se ticluiesc ușor: Emul al razei, visam masiv, iezăr, la lume. 

 

Profesorul Soare la plecarea de la Adunarea generală anuală a Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, 19 august 2017. FOTO: Arhiva ACSR.

Repere biografice
Prof. dr. Anton Soare (2 aprilie 1946 – 21 februarie 2018) s-a stabilit în Canada în 1968, având aici o carieră academică remarcabilă, pe parcursul căreia a predat literatura franceză la universități canadiene de prestigiu precum McGill, Queens, Universitatea din Manitoba, Universitatea din Alberta și, din 1993, Université de Montréal, unde a fost profesor agreat și mai apoi profesor titular la Departamentul de literaturi de limba franceză. Membru al unor societăți literare de prestigiu precum Southeast American Society for French Seventeenth-Century Studies, North American Society for Seventeenth-Century French Literature, Mouvement Corneille, Société canadienne d’études de la Renaissance, Société Jean Racine, British Society for French Seventeenth-Century Studies etc., dr. Soare a condus multe teze de doctorat, a făcut parte din diferite jurii, a colaborat cu reviste de specialitate europene și nord-americane și a susținut frecvent comunicări științifice.

Membru al Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, profesorul Soare a publicat și în limba română: în anul 2003 a apărut volumul de poezii „Oaspeţii celulei mele” la editura Libra din Bucureşti, iar în 2014, la editura Junimea din Iaşi, volumul de versuri „Pretexte pentru Paradis”.

Pe lângă pasiunea sa pentru litere și în special pentru teatrul clasic francez, profesorul Soare a fost pasionat de palindromuri și… automobile de epocă.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

forty three + = fifty one