De câteva mii de ani, omul exercită o influenţă profundă asupra planetei. Deşi toate viețuitoarele modelează, într-o oarecare măsură, mediul în care trăiesc, nicio altă specie nu a schimbat Pământul aşa cum a făcut-o omul.

Pentru a ţine cont de impactul pe care prezenţa noastră îl exercită asupra mediului, cercetătorul Paul Crutzen, laureat al Premiului Nobel în chimie pentru studiile sale privind descompunerea oxigenului în atmosferă (1995), a lansat acum aproape două decenii ideea adăugării unei noi epoci pe scara erelor geologice: Antropocenul.

Împreună cu Will Steffen, expert în climatologie, Jacques Grinevald, filozof, istoric al ştiinţelor şi specialist în ecologie globală, şi John McNeil, istoric de mediu, Crutzen a semnat lucrarea „Antropocenul: perspective conceptuale şi istorice” („The Anthropocene: conceptual and historical perspectives”, 2011) în care începuturile Antropocenului sunt situate la 1800, odată cu debutul revoluției industriale în Marea Britanie şi deci cu utilizarea masivă a cărbunelui. Spre deosebire de Holocen, epoca precedentă, Antropocenul se caracterizează prin faptul că imensa majoritate a ecosistemelor planetei poartă urmele prezenţei omului.

EPOCA OMULUI
Potrivit celor patru cercetători, începând cu 1800, exploatarea ecosistemelor terestre a făcut ca populaţia mondială să explodeze, urcând de le 1 miliard la 7,6 miliarde în prezent. Utilizarea energiei s-a multiplicat cu 40 iar producţia economică cu 50. Suprafaţa terestră pe care o utilizăm a crescut de la 10% la aproape 30%.

Păduri întregi au căzut astfel pradă defrișărilor, ducând la dispariţia multor specii datorită distrugerii habitatelor lor; cursuri importante de apă au fost stăvilite şi alterate, lucru ce le-a redus capitalul biologic şi a modificat nivelul local de precipitații; atmosfera a devenit foarte poluată, concentrația de dioxid e carbon crescând în mod vertiginos după cel de-al Doilea Război Mondial (58 ppm), ceea ce a favorizat lărgirea găurii din stratul de ozon, umbrela protectoare a tot ceea ce este viu pe planetă, şi a dus la acidificarea mărilor şi oceanelor, cu consecinţe potenţial severe asupra faunei. Omul a influenţat atât de profund dinamica planetei, încât în ultimele două secole, prin arderea combustibililor extrași din scoarța terestră, s-au eliberat în atmosferă (sub formă de CO2) cantităţi de carbon fosil pe care natura le depozitase în sute de milioane de ani.

PREŢUL PROGRESULUI
Concluzia lucrării „Antropocenul: perspective conceptuale şi istorice” este că „principalele forţe care determină Antropocenul (…), dacă vor continua să se exercite fără niciun control în cursul secolului XXI, ar putea ameninţa viabilitatea civilizaţiei contemporane şi chiar însăşi existenţa viitoare a speciei noastre”. Paradoxul acestei noi epoci, afirmă cei patru autori, constă în faptul că deşi la ora actuală suntem capabili să creăm viaţă în mod artificial, activităţile pe care le desfăşurăm au determinat un aşa declin al biodiversității terestre încât, la nivel ştiinţific, fenomenul este descris ca fiind a şasea mare extincţie de la apariţiei vieţii pe Pământ.

Ideea centrală a acestui model de gândire este aceea de a evita să depăşim un anumit prag, dincolo de care revenirea n-ar mai fi posibilă, şi de a ne reîntoarce la condiţii relativ stabile, prin măsuri active cum ar fi alcalinizarea artificială a apelor oceanelor sau restrângerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Dar, cum conceptul Antropocenului atacă ideea de progres aşa cum este înţeles astăzi – dogma supremă din spatele valorilor neo-liberale ale pieţei şi înaltei tehnologii – autorii atrag atenţia asupra atacurilor la care ar putea fi supus, la fel cum se întâmplă cu fenomenul schimbărilor climatice şi cum s-a petrecut acum un secol şi mai bine cu cel al evoluţiei.

Erele geologice ale Terrei
De la formarea Terrei, acum 4.5 miliarde de ani, s-au succedat numeroase ere geologice, fiecare unică prin schimbările care le-a adus în geografia şi funcţionarea planetei. Precambrianul (de la începuturile planetei până acum 544 milioane ani) a fost urmat de eonul Fanerozoic, care se divizează în trei ere: Paleozoic (542 – 251 milioane de ani), Mezozoic (251 – 65.5 milioane de ani) şi Cenozoic (65.5 milioane  – până în zilele noastre).

La rândul său, Cenozoicul – caracterizat prin câteva mari schimbări la scară planetară, precum ridicarea Munţilor Himalaya, apariţia Oceanului Atlantic (prin despărţirea Americilor de Africa şi Eurasia) şi răspândirea masivă a mamiferelor şi a plantelor angiosperme – este împărţit în alte trei mari perioade: Paleogenul (acum 65,5-23,03 milioane de ani), Neogenul (acum 23,03-2,588 milioane de ani, perioada în care au apărut strămoşii omului) şi Cuaternarul (început în urmă cu 2,588 milioane de ani până azi).

Cuaternarul s-a caracterizat în primul rând printr-o succesiune de perioade reci şi calde, numite glaciaţiuni. Acum 10.000 – 12.000 de ani, când ultima mare glaciaţiune a luat sfârşit iar gheţarii continentali s-au retras, s-a sfârşit prima epocă a Cuaternarului, numită Pleistocen, şi a început cea de-a doua: Holocenul. Antropocenul urmează acestei epoci, însă deocamdată este doar un termen informal, nefiind încă recunoscut oficial de International Commission on Stratigraphy sau de International Union of Geological Sciences

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

eighty three + = ninety three