Intenţia mea era să fug de iarnă și să mă refugiez tocmai în inima Anzilor, în Cuzco, fosta capitală a imperiului Inca, de unde să cobor la Machu Picchu. Căci da, Cuzco se află la o altitudine de 3.500 de metri, pe când Machu Picchu e cu 1.000 de metri mai jos. Urma să aterizez la Lima, unde să-mi petrec primele 4 zile, apoi să zbor înspre Cuzco unde, după o zi absolut necesară pentru aclimatizare, căci la acea altitudine mulți turiști suferă de migrene serioase iar respirația e cumva îngreunată astfel încât obosești mai repede decât în mod normal, urma să mă îndrept înspre Machu Picchu unde să-mi petrec ziua, iar dimineața să zbor înapoi la Lima și să-mi petrec seara într-unul din cluburile de dans de acolo.

Dar planurile mi-au fost complet date peste cap de un împărat aztec.

Primele două zile s-au desfășurat conform planului, m-am instalat în Miraflores, cartierul select, zona turistică a Limei, locul în care te întrebi ce-o fi în capul ălora care împânzesc internetul cu avertismente alarmiste despre furturi, jafuri armate și crime de toate felurile.

Pe drumul dinspre aeroport l-am rugat pe taximetrist să oprească la un non-stop, era unu noaptea și mi-era atât de foame încât as fi fost în stare să mănânc chiar și un întreg bol de supă și bănuiam că până dimineață n-o să se înghesuie nimeni să-mi gătească. Omul a oprit în fața unui fel de chioșc încropit jumătate din tablă, jumătate din carton în fața căruia era parcată o… hai să-i zic maşină, căci mă simt generos astăzi. Era lovită pe toate părțile iar portiera din dreapta stătea să cadă. Aproape de intrarea în coșmelie sprijineau zidul doi tatuați cu mutre blajine de ucigași cu jumătate de norma. I-am explicat șoferului că nu mi-e chiar atât de foame, la o adică aș mai putea suporta vreo 8 zile, până ajung înapoi în Canada, dacă așa arată toate non-stopurile din Peru.

Dar odată ajuns la destinație, am uitat tot ce am văzut pe drum. Miraflores e o oază de Occident. Curat, îngrijit, clădiri coloniale restaurate răspândite printre clădiri moderne, prima impresie a fost excelentă.

În noaptea aceea am ieșit, m-am plimbat vreo oră pe străzi și m-am simțit în siguranţă. Era sâmbătă noaptea iar străzile erau destul de animate.

Abia în zilele următoare am remarcat că zona arată ca un oraș sub asediu. Clădirile și curțile sunt protejate cu gratii, țepușe metalice, sârmă ghimpată sau garduri electrice. Condourile de lux de la primele etaje au balcoanele închise cu gratii, dar nici cei de la etajul doi nu se simt în siguranţă, unii au garduri electrice instalate pe balustradă.

Toate astea sunt destul de discrete, totuşi, le poți scăpa uşor cu vederea.

Plaza de Armas e piața centrală a Limei, a orașului vechi. Arhitectura palatelor și detaliile construcțiilor sunt impresionante, cine a investit în ele n-a făcut-o cu jumătate de măsură. Acolo mi s-au oferit pentru prima dată înspre vânzare bomboane și ceai de coca, iar apoi am constatat că se găsesc absolut pe peste tot la vânzare liberă.

Frunzele de coca sunt și foarte utile, de altfel, mai ales pentru aclimatizare la mare altitudine. Pentru început am încercat bomboanele, frunzele le-am lăsat pentru când voi ajunge la 3.500 de metri.

Pe o străduță laterală, la câteva zeci de metri de piață se află catedrala San Francisco. În catacombele catedralei fotografiatul e interzis, așa că n-o să vă arăt pozele pe care le-am făcut, dar imaginați-vă o combinație de turişti de la vag interesaţi înspre total apatici care se plimbă printre osemintele unora cărora clerul le-a răpit dreptul la intimitate post-mortem. Interesantă mi s-a părut mai degrabă biblioteca catedralei, iar atracția principală acele biblii de 1m/0.5m, făcute ca să poată fi citite de la distanță. Mi-au plăcut și lucrările cu temă religioasă ale unor pictori cunoscuți, care, judecând după apetitul pentru curbe, ți i-ai fi putut imagina pictând cu mare plăcere nuduri dacă lucrul ăsta nu i-ar fi condamnat la foame, în cel mai bun caz.

Dar Lima nu-i orașul în care să-ți petreci prea mult timp în subterane. Are o temperatură perfectă de 28*C, care nu oscilează nici măcar cu un grad, și o lipsă totală a atât de supărătoarelor insecte din familia țânțarilor, așa că am luat-o la picior înspre Barranco, cartierul boem al orașului.

Barranco trebuie vizitat seara, căci în timpul zilei e totul mort. În timpul zilei ideal ar fi să mergi la plajă, urmând Bajada de banos, aleea care coboară abrupt trecând pe sub puntea suspinelor și pe ale cărei laturi, la înălţime, se găsesc unele dintre cele mai frumoase terase din oraș.

Mă fermecase Lima, începusem deja să fantazez, așa cum fac de fiecare dată când ajung într-un loc care-mi place, la cum ar fi să trăiesc acolo și să trec în revistă soluţii de relocare oscilând între naive și fantastice. Și exact atunci m-a lovit, în plin, blestemul lui Montezuma.

În esenţă, „Montezuma’s curse” – sau „turista”, cum mai e numit – e o tentativă patetică a spiritului fostelor colonii de a te ucide. Dar omenirea a evoluat suficient cât să găsească mijloace ca să se protejeze, există vaccinuri, medicamente preventive și medicamente pe care le iei ulterior, așa că, în cel mai rău caz, îţi strică vacanța. Cum s-a întâmplat în cazul meu.

De obicei evit vânzătorii stradali de delicatese, dar câteodată îmi încerc norocul și niciodată n-am avut probleme prea mari. Până acum, căci bănuiesc că de la street food mi se trage. Turista e foarte răspândită, unul din doi călători în țările din lumea a treia sau în cele emergente se îmbolnăvește dar, în general, boala trece de la sine. Am pățit-o de vreo patru-cinci ori până acuma, însă n-a fost niciodată grav, dura maxim o zi și trecea fără sechele. De data asta, după ce trei zile n-am putut ieși din camera de hotel și nici mânca mare lucru, am comis inimaginabilul: am chemat un doctor.

Ca să fac povestea lungă scurtă, am ajuns la spital și am fost operat de urgenţă, căci microbul provocase nişte complicații care se puteau dovedi fatale.

Dacă n-am prea multe de povestit despre Peru, am înțeles, în schimb, multe despre peruvieni interacționând cu ei zilnic (puţin cam prea des pentru gustul meu, nu trecea un sfert de oră fără să-mi intre cineva în cameră cu vreo treabă) și mi-au plăcut mult oamenii ăștia muncitori și autentici, acești spiriduși prietenoși de un metru jumate. Eram internat într-o clinică medicală, cameră privată, îngrijit de doi doctori, un nutriționist, un fizioterapeut și o armată de asistente. Am avut în echipă și o călugăriță care oferea suport moral – pentru scurt timp, ce e drept, căci ulterior s-a dovedit că nu există călugărițe în spital și că am fost victima unei tentative de jaf.

Mă fascinau mâinile lor micuțe care-mi înțepau venele cu atâta dexteritate și figurile lor serioase, dar senine. Sunt obișnuiți să se descurce cu ce au la îndemână. foloseau drept garou mănușile de latex, nu pentru că nu ar fi avut materialele necesare, clinica era superdotată, dar pentru că mănușile erau mai la îndemână și făceau treaba la fel de bine. De altfel, ăla părea să fie sigurul rol al mănușilor, patru zile cât am stat acolo n-am văzut pe nimeni să se streseze prea tare cu măsurile de igienă.

S-a făcut o risipă teribilă pentru mine cât am stat acolo și pentru prima dată în viața mea de călător n-am mai zâmbit când am fost întrebat dacă sunt bogat. Da, în comparație cu majoritatea peruvienilor sunt bogat, am o asigurare bună, suficienţi bani cât să-mi permit să călătoresc și carduri de credit pentru evenimente neaşteptate. Și mai am privilegiul de a-mi permite să îmi fac datorii.

La intrarea în clinică, deși nu eram tocmai în cea mai bună formă, mi s-a cerut să plătesc. Dacă nu aș fi avut card de credit, aș fi ajuns la unul din abatoarele acelea supra-aglomerate numite spitale publice, unde aș fi fost operat când mi-ar fi venit rândul. Căci asta e soarta covârșitoarei majorități a peruvienilor. Extrem de puţini îşi permit spitale private. E multă sărăcie în Peru, se fură mult, dar se respectă, totuşi, viața omului. Peru e una dintre cele mai sigure țări din America de Sud din punctul ăsta de vedere, numărul omuciderilor e similar cu cel din SUA.

O problemă ar putea fi faptul că nu se vorbește engleza. În afară de angajații hotelului și de doi medici, n-am întâlnit pe nimeni care să bâiguie măcar o fărâmă de engleză. Vestea bună e că noi, românii, putem înţelege spaniola fără niciun fel de pregătire (mai ales dacă sănătatea noastră depinde de asta) ba chiar o putem vorbi, dacă avem noroc de un interlocutor răbdător.

Am revenit din călătorie cu un sentiment dulce-amar, de înfrângere. Sper să nu mi se cristalizeze în minte o imagine negativă despre Peru din cauza nefericitei experiențe, ar fi nedrept, atât cât am apucat am văzut locuri superbe. Poate că o să mă întorc într-o bună zi, să-mi duc planul până la capăt.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

fifty one + = sixty one