Psihicul are un rol foarte important în perceperea și trăirea unei boli. Depresia, anxietatea, conflictele personale, familiale etc., pot da naștere anumitor suferințe cu caracter organic, dar care în realitate nu au nimic organic. Există deci situații când perturbările psihice sunt transpuse în plan organic, dând astfel naștere somatizării. Termenul provine grecescul „soma”, care în vechime însemna corp. În trecut se folosea diagnosticul de isterie, termen desuet și considerat pejorativ în ziua de azi.
Cele mai predispuse procesului de somatizare sunt femeile, dar și persoanele care, funcție de nivelul de școlarizare și mediul socioeconomic, au o viziune mai extravagantă ori suprarealistă a propriului trup și a ceea ce înseamnă sănătate. Amintim acest lucru deoarece definiția sănătății, conform Organizației Mondiale a Sănătății, este nu numai absența bolii, ci o stare de bine psihic și fizic.
Ce sunt bolile psihosomatice?
Boala sau afecțiunea psihosomatică se caracterizează prin transformarea (numită conversie) unei dereglări psihologice într-o dereglare somatică (organică). Mai clar, o boală cu manifestări la nivel fiziologic, a cărei cauză nu poate fi găsită la acest nivel și al cărei factor etiologic semnificativ este cel psihologic.
Afecțiunile psihosomatice pot afecta aproape toate aparatele organismului, de la cel cardiovascular (palpitații, „înțepături la inimă”, amorțeală în brațul stâng), la sistemul respirator (senzație de sufocare) sau cel gastrointestinal (constipații, balonări, scaune neregulate, colon iritabil). Tulburările psihosomatice se pot manifesta și prin dureri într-una sau mai multe părți ale corpului (cefalee, crampe musculare, dureri de spate), prin amețeli, greață, țiuituri în urechi, transpirații, tulburări sexuale (pierderea libidoului) sau prin preocuparea pentru un defect presupus sau exagerat în aspectul fizic (tulburare dismorfică corporală).
Caracteristic somatizării este următorul lucru: deși organic pacientul e sănătos, el suferă. Această persoană NU joacă teatru: durerile și problemele pe care le experimentează sunt reale și îi pot afecta în mod dramatic viața de zi cu zi. Credința sa, greu de clintit, este că are ceva fizic, o boală gravă, pe care medicii nu sunt capabili să o diagnosticheze și trateze. Simptomele sale sunt multiple și disparate. De aceea acești pacienți trec prin multiple analize și investigații, ceea ce nu face decât să le întărească ideea că suferă de ceva grav.
Somatizarea este ea însăși o boală și o suferință grea, însă respectivii pacienți nu asta vor să audă. Încrederea în medic este crucială, însă din păcate de cele mai multe ori exact asta lipsește. În astfel de situații, medicul, chiar dacă știe de la început că pacientul suferă de o afecțiune psihosomatică, recomandă o multitudine de teste pentru a-l asigura că nu are nimic organic.
Tratamentul unei boli psihosomatice trece așadar prin căutarea și eliminarea unor cauze fizice și apoi prin psihoterapie cognitivă și eventual antidepresive.
Criterii de diagnostic
O boală psihosomatică poate fi diagnosticată ca atare atunci când sănătatea este afectată negativ de factori psihologici. Acești factori psihologici pot fi reprezentați de tulburări psihice (depresie clinică), simptome psihologice (anxietate), răspunsul legat de stres sau comportamente nocive (sedentarism, dependențe). Factorii psihologici pot acționa într-unul din următoarele moduri:
● Influențând cursul afecțiunii, anume dezvoltarea, exacerbarea sau întârzierea vindecării sale. Pacientul nu crede în diagnostic, nu crede că e vorba de somatizare. De aceea cel mai bun curs de urmat este ca medicul, în urma rezultatelor analizelor, să dea acestor pacienți un semnal clar că viața nu le este în pericol, negociind, cu răbdare și delicatețe, un tratament antidepresiv.
● Interferând cu tratamentul. Pacientul refuză să se supună tratamentului prescris, pe motiv că a citit pe internet sau i-au spus alții că dă dependență.
● Constituind un risc suplimentar pentru sănătatea individului. Sunt frecvente și foarte periculoase cazurile de automedicație, când o persoană ia diverse pilule pe motiv că a auzit că sunt bune în tratarea afecțiunii X sau Y, fără însă nicio preocupare față de efecte secundare, interacțiuni cu alte medicamente sau pur și simplu consecințe nefaste asupra organismului atunci când boala pentru care au fost concepute nu este prezentă.
● Precipitând sau exacerbând simptomele afecțiunii medicale psihice și suferinței. Neîncrederea joacă aici un rol important: neîncrederea în valoarea intelectuală nu numai a medicinii, ci a întregului sistem (doctori, laboratoare, companii farmaceutice etc.). Acest tip de pacienți manifestă adesea o oarecare trăsătură de paranoia. La alții există o legătură genetică: cazuri de depresie sau boli somatoforme în familie.
Tulburare psihosomatică vs. afecțiune organică
Persoanele suferind de tulburări psihosomatice se diferențiază de cei cu afecțiuni organice prin câteva aspecte:
● Multitudinea simptomelor: scăderea libidoului, tahicardie, greață, constipație/diaree, dificultate în respirație, sensibilitate alergică excesivă la diferiți stimuli, scădere ponderală/obezitate, sufocări inexplicabile, dureri în piept.
● Credința pacienților că probleme lor au o cauză organică. De exemplu, durerile „la inimă” sunt interpretate ca fiind angină pectorală, deși rezultatele testelor arată contrariul.
● Înrădăcinarea unor convingeri exagerate, deformate, despre problemele lor.
● Tendința de a menține, prin factori psihologici, problemele somatice, chiar dacă acestea au avut inițial o cauză fizică, lucru ce duce la persistența în timp a simptomelor, în ciuda tratamentului prescris.
● Incidența crescută a manifestărilor în perioadele de stres crescut sau după anumite evenimente (certuri în familie, dificultăți financiare etc.).
În concluzie, somatizarea conflictelor psihice reprezintă tendința de a trăi și de a comunica suferința psihică în forma unor simptome fizice.
Acest articol a fost revizuit de dr. Alexandru Nicolescu-Zinca, director la Super-cliniques GMF-Réseau.
