Ca români, conceptul de coaliție guvernamentală ne este familiar. În politica românească coalițiile guvernamentale sunt frecvente și căutate, la fel ca în multe alte democrații ale lumii. În Canada însă, cuvântul „coaliție” are o conotație complet diferită: una negativă și antidemocratică. De ce?

Noul guvern federal canadian, ales în data de 21 octombrie 2019, este minoritar și liberal. PLC a reușit să obțină 157 de locuri în Camera Comunelor și 33% din votul popular. Pentru a guverna majoritar, liberalii ar fi avut nevoie de cel puțin 170 de locuri. Rezultatele complete și configurația noului parlament pot fi consultate pe site-ul Elections Canada.

Interesant este că Partidul conservator canadian, care va forma Opoziția oficială, a recoltat mai multe voturi, 34%, însă este mai puțin reprezentat la nivel de fotolii parlamentare (121). Pentru a găsi o situație similară în parlamentul federal trebuie să mergem în 1979, când liberalii conduși de Trudeau tatăl nu au reușit să acumuleze un număr suficient de locuri în parlament pentru a forma guvernul. Conservatorii au preluat atunci puterea, cu 36% din votul popular vs. 40% pentru liberali, și 136 de fotolii în Camera Comunelor vs. 114 pentru liberali.

CITIȚI ȘI: Noul guvern federal canadian este liberal și minoritar. Un rezumat al promisiunilor liberale

Ce înseamnă guvern minoritar? Cum se poate guverna într-o astfel de situație? Pentru a răspunde, ne vom opri mai întâi asupra câtorva noțiuni de bază. Sistemul canadian este unul parlamentar, pe stil britanic. Parlamentul canadian este bicameral: Camera Comunelor (House of Commons/ Chambre des communes) cu membri aleși, și Senatul, cu membri numiți de către Guvernatorul General, la recomandarea primului ministru. Partidul politic care reușește să aleagă cei mai mulți deputați în Camera Comunelor formează guvernul și dă primul ministru.

În sistemul canadian, deputații dețin rolul central. În Actul Constituțional de la 1867 doar membrii parlamentului (MP, members of parliament) sunt pomeniți, lucru ce se reflectă în faptul că la alegeri, pe buletinul de vot, canadienii nu votează un partid sau o persoană pentru funcția de prim-ministru, ci un reprezentant local, un deputat într-o circumscripție electorală. În total, 338 de membri al parlamentului sunt astfel aleși.

Guvernele se formează în funcție de felul în care deputații se organizează: unii sunt independenți, alții – majoritatea – sunt grupați în entități numite partide politice. Esențialul este însă ca Guvernul să se bucure în orice moment de încrederea majorității parlamentarilor din Camera Comunelor. Dacă o pierde, se declanșează noi alegeri.

Dacă majoritatea parlamentarilor provine dintr-un partid politic, atunci guvernul este unul majoritar, iar liderul acestui partid devine prim-ministru (este numit de către Guvernatorul General, reprezentat al Reginei care, tehnic, este șeful statului). Atunci când niciun partid nu reușește să obțină majoritatea fotoliilor parlamentare, Guvernatorul General desemnează ca premier alesul care are cele mai multe șanse să mențină încrederea Camerei – în mod normal, liderul partidului care deține cele mai multe locuri în Parlament, chiar dacă nu formează o majoritate. În istoria Canadei, există multe exemple de guverne minoritare: cel al lui Pierre E. Trudeau (liberal) în 1972, al lui Joe Clark (conservator) în 1979, Paul Martin (liberal) în 2004 sau Stephen Harper (conservator) în 2006 și 2008.

Există însă și posibilitatea, perfect legală și în acord cu democrația canadiană, ca atunci când în urma alegerilor nu se obține o majoritate parlamentară, două sau mai multe partide să formeze un parteneriat și să creeze o coaliție guvernamentală. Într-un astfel de guvern, fiecare din partidele aliate este reprezentat și deține portofolii ministeriale. Există câteva astfel de precedente în istoria Canadei, atât la nivel federal, cât și provincial, cel mai recent fiind în 1999, în Saskatchewan, între NPD și liberali.

Totuși, astfel de momente sunt rare. Cultura politică a canadienilor îi face să fie mai obișnuiți și mai confortabili cu un singur partid la putere și cu guverne minoritare, chiar dacă acestea durează, în medie, doar doi ani. Și oricum, atât cât durează, guvernele minoritare funcționează cu sprijinul informal al unui alt partid sau chiar mai multora, funcție de chestiunile și propunerile legislative la ordinea zilei.

2008 este însă momentul în care expresia „coaliție guvernamentală” a căpătat o conotație negativă, antidemocratică, datorită campaniei furibunde purtată de Harper și Partidul conservator canadian.

În urma alegerilor din octombrie a acelui an, PCC a format un guvern minoritar. La 1 decembrie 2008, ca urmare a nemulțumirii opoziției vizavi de actualizarea economică a guvernului (omenirea se afla atunci în plină criză economică și, în ochii opoziției, guvernul nu a luat măsurile necesare pentru a face față crizei globale), Stéphane Dion, liderul PLC, Jack Layton, liderul NPD, și Gilles Duceppe, liderul BQ, au anunțat că au ajuns la un acord pentru a merge la Guvernatoarea Generală de atunci, Michaëlle Jean, în vederea formării unui guvern de coaliție. Împreună, cele trei partide ar fi format o majoritate parlamentară. O moțiune de cenzură a fost anunțată pentru data de 8 decembrie 2008 – dacă ar fi trecut, cele trei partide ar fi cerut formarea unui guvern de coaliție, cu Stéphane Dion prim-ministru. La cererea lui Stephen Harper, Michaëlle Jean a prorogat parlamentul până în ianuarie 2009, evitând astfel o schimbare de guvern. Când parlamentul și-a reluat activitatea, Stéphane Dion deja demisionase, fiind înlocuit cu Michael Ignatieff, care nu a continuat suportul liberalilor pentru o coaliție cu NPD și BQ.

Din 2008, măsura prorogării parlamentului a suscitat numeroase discuții și controverse, mai cu seamă că Harper a utilizat-o de mai multe ori. Ideea de coaliție guvernamentală a ieșit însă cea mai șifonată din această dispută parlamentară.

Stephen Harper a reușit să convingă numeroși canadieni că o coaliție guvernamentală este ilegitimă, un parteneriat al „perdanților”, echivalentul nici mai mult nici mai puțin al unui „coup”. Nimic mai fals, desigur, căci un prim-ministru și cabinetul său se numesc guvern atâta timp cât au sprijinul majorității parlamentarilor. Cu alte cuvinte, legitimitatea executivului este dată de încrederea majorității parlamentarilor din Camera Comunelor. Or, cele trei partide ar fi avut această majoritate.

Harper a folosit cuvinte cheie precum „o alianță între liberali, separatiști și socialiști” pentru a transforma coaliția în ceva murdar, de care populația trebuie să se teamă. O imensă ipocrizie din partea sa, căci cu doar patru ani înainte, pe când se afla în poziția de lider al opoziției la Ottawa, același Stephen Harper contemplase exact ideea formării unei coaliții cu NPD și BQ! (PLC se afla atunci la guvernare). Mărturie stau declarațiile lui Jack Layton și Gilles Duceppe, care au avut convorbiri și au participat la întâlniri cu Harper pe acest subiect.

Discursul său a funcționat însă în 2008 și funcționează și astăzi. Ultimele zile ale campaniei electorale federale a adus în actualitate ideea de coaliție guvernamentală, alimentată de posibilitatea ca următorul guvern canadian să fie unul minoritar (și conservator). Jagmeet Singh, șeful noilor-democrați, a relansat-o, însă nu puțini au fost cei care l-au taxat pentru asta, considerând invocarea posibilității unei coaliții drept o „greșeală tactică”.

Pentru toate motivele expuse mai sus, șansele ca vreo astfel de coaliție să existe sunt mici. Un guvern minoritar și-ar urma astfel cursul și durata de viață obișnuite pe scena politică a Canadei.

CITIȚI ȘI:

Despre votul celor din afara granițelor țării
Cât de mult este prea mult?
Ce cred canadienii despre politicieni

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

ninety four − ninety three =