Privesc cu încântare dansul primilor fulgi de zăpadă înfiorând până şi frunzele uscate din micul colţ de natură în care mă retrag împreună cu familia ori de câte ori se poate, la sfârşit de săptămână sau în vacanţe. Peste câteva ore voi reveni de aici, din West Virginia, de undeva de la poalele munţilor Blue Ridge, înapoi la câteva mile de Washington, D.C. unde curge viaţa noastră printre meandrele cotidianului.

Cine ar fi crezut, cu mai bine de 30 de ani în urmă, că îmi voi petrece weekendurile printre crescători de cai, căprioare sălbatice şi, din când în când, câte un urs curios să vadă dacă nu cumva în cutiile cu seminţe pentru păsările multicolore ale pădurii nu se găseşte şi niscaiva miere de albine?

Pe vremea aceea locuiam în cartierul Drumul Taberei din Bucureşti şi mai aveam doar câteva săptămâni până să fiu arestat pentru „Complot împotriva orânduirii socialiste”. Au urmat închisoarea, lunile de anchetă şi tortură, eliberarea condiţionată de domiciliul forţat, căderea regimului ceauşist, revenirea în Bucureşti, anii de încrâncenare la ziarul România liberă, masteratul din California, anii de diplomaţie şi în fine anii recenţi, în care am reajuns să practic o bună parte a deprinderilor meseriei pentru care m-am pregătit.

  CITIȚI ȘI: Ultimele regrete ale unui emigrant

De mult vreau să scriu despre „românitatea mea”, dintr-o nevoie poate similară cu cea care l-a determinat pe Mihail Sebastian să scrie despre „evreitatea lui”, şi nu întâmplător titlul acestui articol parafrazează titlul unei cărţi celebre a lui Isaac Asimov. Despre ce s-a întâmplat cu românitatea mea, nu doar în aceste trei decenii ci cu mult timp în urmă, poate în ziua în care, trimiţând o scrisoare de căutare de corespondenţi pe teme sportive, în limba franceză, ziarului L’Equipe din Franţa, împreună cu colegul meu de bancă Petru Clej, am început să primim zeci de răspunsuri favorabile. Scrisori cu timbre franţuzeşti, scrise de mână de francezi adevărați din Paris, Lyon, Marsilia… oh, Doamne: ce lume uriaşă, şi cât de băgaţi în seamă am fost! Eram în clasa a patra, la Şcoala Vasile Alecsandri, adiacentă Catedralei Sf. Iosif de pe strada Nuferilor…

Cred că acel şoc ne-a inoculat microbul care, în timp, a ucis fără drept de apel naţionalismul şi xenofobia din noi. Nu m-am considerat niciodată superior românismului. M-am implicat şi bucurat sincer în viaţa de la ţară, petrecând vacanţe printre oameni, locuri şi obiceiuri aşa cum le-am cunoscut în satul naşei mele, Copăcel, din munţii Făgăraşului. Mergeam în fiecare an cu colinde şi cântam „Steaua sus răsare” spre deliciul vecinilor care mă percepeau ca fiind evreu. Am câştigat premii naţionale de literatură scriind în limba română, datorez educaţia mea şi succesele cele mai mari ale vieţii românităţii mele.

Şi totuşi, azi am ajuns să cred – şi nu doar de acum – că a te defini doar ca român, chiar fără să ai, ca şi mine, dublă cetăţenie, este o prostie.

Înţeleg nevoia de identitate. La urma urmelor, a avea o identitate este ceva după care am tânjit toată viaţa, şi mi-a luat ceva timp până când, cu ani buni în urmă, am găsit-o. Dar într-o lume în care există atâtea modele culturale de înaltă clasă, atâtea mâncăruri bune în afară de sarmale şi mici, atâtea nuanţe, atâtea colţuri neîngrădite de natură, atâtea opere de artă, literatură, film, atâta diversitate, a opera într-o logică binară privind naţionalitatea interioară este o limitare de neconceput.

  CITIȚI ȘI: Cât de diferiţi suntem?

Dacă sunt român, trebuie să promovez necondiţionat România? Am voie să critic obiceiuri statistic dominante în acea ţară, să dezavuez membrii corupţi ai guvernului, să exprim nemulţumiri şi să fac propuneri ca lucrurile să stea mai bine? Am voie să încerc să aduc pe cei neştiutori în faţa unor informaţii despre istoria adevărată a ţării, pe care regimul comunist (şi nu numai) au mistificat-o? Sunt întrebări pe care le pun unui public despre care ştiu de la început că nu se autodefineşte unidimensional.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

− eight = two