Un nou termen a apărut odată cu lansarea prezidențială a lui Donald Trump: fake news. Știrile false nu sunt noi, însă de când cu așa zisa „social media” – care între noi fie vorba, numai media nu e – au devenit mult mai prețioase.
De ce taman azi despre fake news? Pentru că, în România acestea se simt ca la mama lor, acasă. Mai deunăzi, un domn jurnalist cu o listă de titluri înșirate pe pagina personală de Facebook (unde altundeva), postează o fotografie a ambasadorului Olandei la București, doamna Stella Ronner-Grubacic, în care respectiva apare la o recepție, într-o bluză transparentă, fără sutien. Comentariul atașat spune, citez: „Aceasta este ambasadoarea Olandei la București, Stella Ronner-Grubacic, care ne dă lecții de moralitate și anticorupție. Așa că ciocu’ mic, pardon, sfârcu’ mic, madam!”.
Știm că în România bântuie o viroză de moralitate pseudo-creștină, însă… o mică problemă: duduia din imagine nu este ambasadoarea, nici măcar fiica ei. Este un fals care a fost însă digerat de sute de fideli ai respectivului jurnalist dâmbovițean.
Mulți dintre confrații jurnaliști cu oareșice experiență știu că una dintre calitățile pe care o știre trebuie să o aibă pentru a fi știre este să fie interesantă. De exemplu: un câine a mușcat un om nu este o știre; un om a mușcat un câine, asta da știre! Însă întâi și întâi de toate, știrea trebuie să fie adevărată. Și asta nu e greu, se verifică și confirmă veridicitatea din două, chiar trei surse, atunci când e preluată. În anii ’90, un bun prieten jurnalist din Reșița era supărat că ziarele centrale îi preluau știrile locale fără a menționa sursa și fără a le verifica. Așa încât a strecurat într-un număr al ziarului o mică știre despre un OZN care a aterizat undeva, într-o pădure de lângă Reșița. Cum era de așteptat, știrea a fost preluată din voleu de către un ziar central. În aceeași perioadă tumultoasă a jurnalismului entuziast din România apărea și vestita știre cu găina care a născut pui vii.
Lăsând sfârcurile, ozeneurile și găinile deoparte, orice jurnalist cu o minimă pregătire trebuie, musai, obligatoriu să urmeze un cod de etică jurnalistică. Atunci când banul, audiența și gloria devin mai importante decât etica, rămâne pe noi să filtrăm știrile și să separăm grâul de neghină. Atâta cât putem, că oameni suntem și noi.
