Jurnalistă, romancieră și profesoară, Felicia Mihali este o personalitate complexă, fascinată de extreme. Poliglotă – franceză, chineză, olandeză și engleză – ea este specializată în literatură post-colonială, istoria artei și literatura engleză. A terminat un masterat în istorie, având ca zonă de interes istoria SUA. Autoare a 13 romane în trei limbi, Felicia Mihali poate fi considerată o scriitoare aparținând la trei culturi diferite. Recent, ea a acordat un interviu poetei și pictoriței Eva Halus, care a fost inclus în volumul II „Convorbiri cu personalități românești din Montreal”, realizat de Eva Halus și Veronica Balaj și lansat luna trecută. Publicăm aici un fragment din acest interviu. 

Felicia Mihali. FOTO: Martin Doyon.

EVA HALUS: Felicia Mihali, ne-am cunoscut sub semnul poeziei, la Festivalul Internațional al Scriitorilor și Artiștilor de la Val-David. Acolo ați prezentat, nu de mult, un capitol dintr-un „Ghid pentru Imigranți”, în care dați sfaturi practice noilor veniți, într-un stil umoristic care dezvăluie realitățile uneori dure ale adaptării la noua viață. Cum de v-a venit ideea să scrieți despre imigrație în acești termeni și ce le puteți spune cititorilor despre peripețiile prin care trec noii veniți?
FELICIA MIHALI: Istoria acestui ghid este puțin ciudată. El s-a născut mai întâi la îndemnul editoarei mele Linda Leith, care conduce și o revistă culturală online. Ea mi-a propus să fac un fel de foileton săptămânal despre orice subiect mă interesează, cu condiția să fie în engleză. Așa s-au născut aceste reflecții despre experiența mea de imigrant și despre erorile de parcurs. De multe ori, obstacolele unui imigrant se leagă de prieteniile pe care ți le faci în primele săptămâni și care uneori pot fi decisive. La venire, ai tendința să iei de bun tot ce ți se spune și, în lipsă de altceva mai bun, urmezi sfaturile celor care par să fi reușit în noua viață.

Norocul meu a fost să întâlnesc la timp indivizi ale căror sfaturi mi-au fost de oarece folos. Dacă mă uit în urmă, însă, mă gândesc dacă nu cumva exista și o altă variantă, mai bună. În același timp există posibilitatea să fi fost mai rău.

Prietenii însă nu sunt totul. Eșecurile sau reușitele noastre depind mult de propriile noastre aspirații și așteptări, de propria înzestrare intelectuală și perseverență. Ghidul acesta e mai ales umoristic pentru că nu există sfaturi general valabile de dat unui imigrant. Fiecare își are parcursul unic. De aceea le-am și dat o tentă umoristică, pentru că aș vrea ca sfaturile mele să nu fie luate drept literă de lege. Deși cred că ele ascund multe adevăruri. Mai ales acela de a nu cădea pradă consumerismului și de a trăi deasupra propriilor resurse. Cred că cel mai mare pericol care pândește un imigrant este de a crede că în America totul este permis și că fericirea se poate cumpăra la Walmart.

EH: În România ați publicat cartea „Țara brânzei”, reeditată mai târziu și la Editura XYZ din Montreal, în 2002. Înțeleg că ați scris această carte chiar înainte să veniți în Quebec.
FM: Da, cartea a apărut în mai 1999, un an înainte de plecare mea. Cartea a avut însă o geneză mai lungă, doi ani de creație. Dar, în general, a fost cartea la care am lucrat cel mai puțin în materie de timp. Cei doi ani au fost de fapt o pauză între primul jet de o lună și al doilea jet de corecturi. Este o carte spontană, fără remanieri majore. O carte care putea continua la nesfârșit sau care putea să fie și mai scurtă. O carte sinceră și care încă impresionează, cred, tocmai datorită acestei sincerități. Nu aș vrea să mă apuc să povestesc subiectul, oricum nu este foarte complex. Pe scurt, este vorba despre o femeie care se retrage cu băiatul ei în casa părăsită a părinților să-și trăiască disperarea de a fi fost înșelată de soțul ei. Ceea ce a impresionat cel mai mult nu e povestea, banală ca formulă, ci mai ales decorul în care se petrece: un sat românesc din mijlocul Bărăganului, jefuit de identitatea și de valorile lui de cei 50 de ani de comunism. Este o imagine care a lăsat neconsolați mulți nostalgici ai satului românesc, prizonieri ai filozofiei lui Blaga, aceea că veșnicia s-a născut la sat. Părerea mea e că dacă veșnicia s-a născut acolo, ar face bine să se mute în altă parte cât mai repede.

EH: Debutul dumneavoastră literar în limba engleză, din anul 2012 cu romanul „The Darling of Kandahar”, a impresionat multă lume. Cum ați ales subiectul cărții?
FM: Pe vremea când am scris cartea, în 2007, eram încă studentă la departamentul de studii engleze de la Université de Montreal. Pe vremea aceea scriam în engleză ca o practică pentru seminariile de literatură. Subiectele trebuiau să fie simple, fără multe înflorituri, datorită limitărilor mele în noua limbă. Așa am căzut peste o poveste de ziar despre o fată, româncă de origine, de care se îndrăgostește un soldat canadian postat în Kandahar, în timpul războiului din Afghanistan. Povestea care durează numai câteva săptămâni, se termină brusc cu moartea soldatului. Romanul l-am scris în 2007, dar numai în 2012 am găsit un editor, cu totul întâmplător. Eram perfect resemnată că romanul a fost un fel de proiect de sesiune. Linda Leith l-a citit într-o seară și l-a plăcut mult. De aici totul a fost o mare aventură pentru mine. Mai mult decât o carte, romanul a fost o aventură lingvistică – și identitară, dacă vrei. Până atunci, eram asociată cu comunitatea literară francofonă. Dintr-o dată, m-am văzut propulsată în tabăra adversă. Cred că nu e un secret pentru nimeni adversitatea dintre cele două comunități în Quebec. Nu degeaba un scriitor canadian a lansat celebra formulă de „două singurătăți”.

Ei bine, în ce mă privește, noua aventură are și avantaje și dezavantaje. Pe de-o parte, am câștigat noi prieteni de partea engleză, dar pe de altă parte, unii francofoni au fost dezamăgiți de trădarea mea. Nu e nevoie să spun că pentru mine, o nouă limbă nu e o trădare. Dimpotrivă. Ele ar trebui să se pună în valoare reciproc. Cred că puțini apreciază acest mare privilegiu de a trăi simultan în două culturi.

EH: Din 1999, ați publicat 13 romane (primele trei în românește), în care ați luat întâmplări sau locuri reale pe care apoi le-ați trecut printr-o fabrică personală de creativitate. Care este motorul care stă în spatele acestor creații literare?
FM: Cred că experiența de jurnalist și-a spus cuvântul în cariera mea de până acum. În general sunt un autor care scrie repede povestea, dar care lâncezește din ce în ce mai mult pe corecturi. Nu îmi place să mă opresc și să revizuiesc în timpul creației, ci numai după ce personajele au murit sau s-a prăbușit casa pe ele. În alte cuvinte, când s-a ajuns la deznodământul final.

Ca orice jurnalist, cred că realitatea joacă un rol important în alegerea unei povești, în stabilirea tonului și a decorului. Cu puține excepții, cărțile mele poartă marca epocii în care au fost create. Primele romane vorbesc despre România, ultimele vorbesc din ce în ce mai mult despre Quebec și Canada. 15 ani de viață pe acest continent îmi dau dreptul de a spune că încep să cunosc locul și moravurile suficient de bine ca să mă pronunț asupra lor.

Ca cititor, de asemenea sunt foarte atrasă de fresce sociale, de cotidian, de lumea noastră așa cum o vedem. Citesc mai puțin romane istorice, SF, cărți polițiste sau utopii. În schimb, am un apetit nemărginit pentru cronica vieții de zi cu zi. Consider că marea aventură umană nu ține de mari descoperiri, ci de lupta cu cotidianul, cu sarcina enormă de a relua în fiecare zi aceleași gesturi monotone și de a reuși perfomanța să găsești mereu ceva surpinzător în ele.

EH: Ce ne puteți spune despre experiența dumneavoastră ca profesoară de istorie?
FM: Când am început să predau aici, în 2005, am început mai întâi ca profesor de engleză. Apoi am fost profesor de franceză. Iar acum, de patru ani, predau istoria. Vreau să fiu un profesor bun, unul din cei care fac o diferență în viața elevilor. Cred că e o meserie cu multe responsabilități, mai multe decât cineva din afară își poate imagina. În final nu pot decât să menționez zisele unei autoare canadiene, Martha Ostenso: „A teacher: the salt of the Earth.” (Un profesor este sarea Pământului). Cu toată modestia, dă-mi voie să aspir că într-o zi și eu voi fi sarea pământului.

EH: …Sarea pământului, adică un mineral esențial pentru planetă. Ați devenit deja izvorul de cunoaștere din care sorb cu nesaț copiii: ultima dumneavoastră destinație vorbește de la sine despre dedicația și pasiunea pe care o aveți ca profesoară – în Marele Nord, acolo unde învățătura se obține cu adevărate eforturi și, poate și de aceea, experiența de predat-învățat se desfășoară într-o stare mai pură, în care și relațiile umane devin mai proeminente, amplificate desigur de frig, de izolare. Povestiți-ne cum v-ați hotărât să părăsiți confortul din Montreal pentru a vă regăsi într-un teritoriu îndepărtat al Canadei. Cum v-a venit ideea să predați în Nunavut?
FM: Întâmplarea face să am o meserie care îmi permite o mare mobilitate teritorială, și ar fi păcat să nu profit de acest avantaj. Ca profesor de limbi străine (franceză, engleză) și un Brevet d’enseignement du Quebéc, pot preda oriunde în lume, ceea ce permite un dublu avantaj: acela de a vizita și de a munci în același timp. Se zice că dacă vrei să cunoști un loc, trebuie să trăiești acolo măcar șase luni. Este motivul pentru care am fost în China și motivul pentru care sunt acum în Marele Nord. Sunt două locuri ale extremelor pentru care am o fascinație specială.

Teritoriul Nunavut a fost creat în 1999, iar Iqaluit, devenit capitală, cunoaște în acest moment un adevărat boom economic. Cei care își imaginează că Inuiții locuiesc încă în igloo, că își continuă practicile tradiționale de vânătoare și de locomoție cu câini și sănii se înșală. De fapt, Iqaluit este la fel de multicultural ca și Montrealul.

EH: Lucrați și la un alt proiect în afară de cursurile dumneavoastră?
FM: Da, lucrez la o nouă carte. Unul din motivele pentru care am venit este să scriu o continuare a romanului „The Darling of Kandahar” care are un final deschis. Aș vrea să imaginez o poveste despre personajul feminin principal, Irina, după 10 ani. Dat fiind că mediul în care mă învârt este majoritar anglofon, îmi e mai la îndemână să o fac în engleză. Dar jobul nu mă prea lasă să mă concentrez. Încerc să profit de sfârșiturile de săptămână și de zilele de blizzard (n.a. furtună de zăpadă), care ne închide definitiv în casă. Pe timp de furtună nu poți ieși nici pentru a cumpăra mâncare, de aceea trebuie să prevezi tot timpul ceva în cămară pentru câteva zile. Mi-ar plăcea să pot surprinde într-o carte această stare permanentă de asediu, de supraviețuire, de prudență și parcimonie. În fața condițiilor atât de vitrege, oamenii redevin precauți, economi, solidari și recunoscători.

Editura Hashtag
În luna aprilie a acestui an, Felicia Mihali, alături de alte două scriitoare de origine română – Mirella Țărmure Vădean și Miruna Tarcău – cărora li s-a alăturat și ilustratorul Daniel Ursache, au înființat o editură pe care au numit-o Hashtag.

Nou înființata editură se definește prin hashtagurile #literaturămondială #diversitate #incluziune. Ea vizează publicarea unor opere literare care circulă dincolo de cultura și limba lor de origine, promovarea literaturii canadiene în România și a literaturii române în Canada, și lansarea unor autori de excepție, care nu se regăsesc neapărat sub lumina reflectoarelor.

Primele două cărți ce vor fi publicate sunt „Une deuxième chance pour Adam” (apărută mai întâi în engleză în 2014 sub titlul „A Second Chance”) de Felicia Mihali și „L’apprentissage du silence” de Miruna Tarcău.

Felicia Mihali este un nume recunoscut în lumea literară din Quebec și Canada. Succesul său se măsoară prin cele opt romane în franceză – „La bien-aimée de Kandahar” (2016), „L’enlèvement de Sabina” (2011), „Confession pour un ordinateur” (2009), „Dina” (2008), „Sweet, sweet China” (2007), „La reine et le soldat” (2005), „Luc, le Chinois et moi” (2004), „Le pays du fromage” (2002) – și două în engleză – „A Second Chance” (2014) și „The Darling of Kandahar” (2012) – publicate la edituri prestigioase precum XYZ și Linda Leith, și prin criticile pozitive apărute în Le Devoir, The Globe and Mail, Maclean’s și multe altele.

Mirella Țărmure Vădean este doctor în Științe umane și Artă cu o carieră universitară de zece ani ca profesor și cercetător interdisciplinar. Ea este autoarea a două cărți: „Pourquoi inventer encore des mythes? Le Seigneur des anneaux de J.R.R. Tolkien comme mythe-en-invention” (Éditions du Cygne, Paris, 2018) și „Le Véritable don de soi. Pourquoi donner?” (Éditions pour tous, Brossard, 2017).

Miruna Tarcău, scriitoare, jurnalistă și critic literar, s-a bucurat de un real succes încă de la debutul său, la doar 16 ani, cu romanul polițist „L’Île du Diable” (2006). Au urmat apoi volumele „Le choix de Selenae”, „La naissance de l’élu” și trilogia „The Rise to Power”, toate în genul romanului de fantezie eroică. În prezent ea face un doctorat la Universitatea McGill în literatură franceză și publică frecvent cronici literare în reviste de specialitate.

Daniel Ursache, absolvent al Facultății de arte plastice, a lucrat ca grafician, ilustrator, pictor. Lucrările sale au fost expuse în galerii din Timișoara, București, Brașov, Arad, Maastricht, Amsterdam, Mannheim, Belgrad și Veneția. Din 2010, după o perioadă de doi ani petrecută în Whitehorse, Yukon, ca grafician, Daniel s-a instalat la Montreal unde trăiește și creează în prezent.

1 COMENTARIU

Comments are closed.