În icoanele sale, Ofelia Armașu împletește cu originalitate tematica și iconografia tradițională cu motive folclorice și scene din mitologia populară românească. Stilul naiv, propriu artiștilor populari, și culorile vii, primare, conferă icoanelor sale o atmosferă optimistă, o căldură care umanizează divinitatea și o face accesibilă.     

Realizate într-un stil naiv, propriu artiștilor populari, icoanele Ofeliei Armașu denotă compoziții rafinate, care respectă în același timp dogmele religioase.

Născută la Silistra (acum în Bulgaria), la 4 decembrie 1932, Ofelia Armașu este de profesie inginer agronom, însă pasiunea ei, pictura, i-a modelat destinul. O parte din copilărie și adolescență le-a petrecut la Câmpina, oraș cu importanță culturală și cu certe tradiții în acest sens (B.P. Hașdeu, Nicolae Grigorescu), unde a avut ocazia să se afle în contact direct cu marea artă, lucru care, după cum mărturisește, i-a influențat puternic personalitatea. Stabilită în 1987 la Montreal, ea a aprofundat pictura icoanelor pe sticlă, participând la expoziții personale și colective în Canada și Statele Unite, dintre care amintim pe cele de la Ambasada României de la Ottawa, Musée des maîtres et artisans du Québec și Biblioteca Reginald J.P. Dawson din arondismentul Mont-Royal. Una dintre icoanele sale, intitulată „Sfânta Treime”, este expusă la Parlamentul Canadei. 

Ofelia Armașu a dăruit multe din lucrările sale – peste 300 – deoarece ea este de părere că „icoana fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie să rămână un dar”.

Artista a acordat un interviu poetei și pictoriței Eva Halus, care a fost inclus în volumul „Convorbiri cu personalități românești din Montreal II”, realizat de Eva Halus și Veronica Balaj și lansat la Montreal în aprilie 2018. Publicăm aici o parte din acest interviu.

Eva Halus: Ofelia Armașu, care este cea mai frumoasă amintire a dumneavoastră din copilărie?
Ofelia Armașu: Prima amintire frumoasă este când mai eram la Silistra și mergeam cu trăsura la via bunicilor. Nu pot să nu amintesc și Castelul Iulia Hașdeu, de la Câmpina (în 1936 am venit cu familia acolo). O parte din copilărie și adolescență am petrecut-o la Câmpina, casa în care locuiam fiind așezată între Castelul B.P. Hașdeu și casa pictorului Nicolae Grigorescu. Așa l-am cunoscut pe Gheorghe Grigorescu cu soția sa, fata poetului Alexandru Vlahuță. Fata lui Gheorghe Grigorescu, Domnica Grigorescu Stanciu, nepoata pictorului Grigorescu deci, mi-a fost pentru un an profesoară de desen la Liceul Teoretic din Câmpina. Încărcată de spiritualitatea acestor locuri, dragostea mea pentru pictură a înflorit mai târziu în pictura de icoane pe sticlă. Mergeam pe urmele locurilor unde a pictat Nicolae Grigorescu, iar Castelul Hașdeu, care era devastat după război, era locul meu de reculegere și de cercetare. Peisajul era romantic la Câmpina, numai pomi, lanuri de porumb și, mai departe, școala de planoare. Pe acolo treceau vitele la păscut și pe-nserat, veneau singure înapoi, fiecare stătea în fața porții casei ei, așteptându-și stăpânul. Era o altă viață… Acum, acolo sunt cartiere de vile și blocuri.

Apoi, nu pot să nu amintesc că l-am întâlnit pe Regele Mihai, de trei ori – a treia oară în avion. Prima dată aveam șase ani și eram cu tatăl meu, ofițer în Armata Regală în regimentul de elită Carol Caraiman, când Regele Mihai, pe atunci Voievod de Alba-Iulia, patrona Liceul militar din Breaza. A doua oară, în 1947, un Volkswagen s-a oprit în fața casei noastre, care era lângă șosea (pe atunci șoseaua națională DN1 trecea prin Câmpina) și din el a coborât regele cu un câine lup și aghiotantul său. Aveau o pană de motor. Nu mică ne-a fost mirarea mamei mele și mie când ordonanța a venit în fugă în casă strigând emoționat: „Coniță, Maiestatea sa cere o căldare de apă!”. Regele Mihai a luat găleata cu apă pe care a turnat-o în rezervor, a mulțumit și a plecat mai departe la Sinaia.

Mai este o amintire pe care aș vrea s-o menționez, care este cea mai tristă amintire. Eram pentru o lună la Sighetul Marmației în 1940. În urma Dictatului de la Viena, urma ca Transilvania să fie cedată Ungariei. S-a dat dispoziție ca armata română și populația care dorește să părăsească Transilvania în 24 de ore. Deși tratatul prevedea să nu se tragă în populație, la gara din Oradea Mare, armata hortistă a tras în vagoanele care părăseau teritoriul. Începând de a doua zi, peste tot, școli, locuri publice etc., pe harta României regiunea Transilvaniei era acoperită cu o pânză neagră, ca semn de doliu, situație care a durat până în 1944, când Transilvania a revenit României.

Un alt eveniment foarte trist pentru noi a fost în toamna anului 1947, cu o lună înainte de abdicarea regelui, când majoritatea cadrelor militare din armata regală au fost scoase din armată, printre ei și tata, fără niciun drept de pensie până în 1960.

EH: Care sunt cuvintele care vă vin în minte când vă gândiți la locul de baștină?
OA: În 2008 când am vizitat Silistra, acum aparținând Bulgariei, casa bunicilor dispăruse. În locul ei se făcuse un parc. Ce aș putea spune? Am plecat de la Silistra în 1936, pe la 3 ani, la Câmpina am stat opt ani, apoi am plecat în Transilvania, după care am revenit în Câmpina. Amintirile mele sunt din toate aceste locuri.

EH: Cum ați ajuns în Canada?
OA: Fata mea emigrase cu ginerele și nepoțica în Statele Unite și eu, aflată la pensie, am obținut cu greu, în 1987, permisiunea să-i vizitez. Cu toată dragostea pentru fata mea, SUA nu mi-a plăcut. Niște cunoștințe din Montreal m-au invitat însă să vin aici să-i vizitez. Am cerut viză pentru o săptămână și am obținut, în schimb, patru săptămâni, în urma cărora am depus cererea de rezidență în Canada, pentru că aici mă simțeam bine.

EH: Care au fost cele mai importante succese pe care le-ați avut în Canada?
OA: Primul este că am reușit s-o parenez pe fata mea mai mică să vină în Canada. Al doilea este revelația picturii pe sticlă. Al treilea: nepoțica și strănepoții.

EH: Ce rol credeți au are limba și cultura română în viața copiilor și nepoților dumneavoastră?
OA: Un rol foarte important. Trebuie să-și cunoască țara și rădăcinile familiei. Să nu uite limba maternă, să învețe și să fie respectuoși și demni. Țara noastră a fost și e minunată!

EH: Vorbiți-ne, vă rog, despre cariera dumneavoastră.
OA: Am studiat la liceul B.P. Hașdeu din Câmpina. Când am terminat liceul, m-am înscris să dau examen la Facultatea de Istorie, vrând să devin arheolog. Nu s-a putut, m-au eliminat din examen din cauza originii sociale, tatăl meu fiind ofițer epurat în 1948.

M-am întors în Câmpina și am intrat ca muncitoare la fabrica de cherestea de la Doftana, apoi la fabrica de cherestea din Câmpina. Acolo, împreună cu soția nepotului lui Toni Bulandra – profesoară de desen care a fost exclusă din toate școlile din țară din cauza soțului ei, profesor de filozofie care era deținut politic – și cu Florin Rădulescu, cel care urma să lucreze cu Gopo, am înființat o secție de jucării pentru copii. Toate astea pentru ca să obțin o adeverință că sunt muncitoare, astfel putând să mă prezint din nou la examenul pentru studii superioare.

Am ajuns la Iași, unde m-am înscris la Institutul Agronomic Ion Ionescu de la Brad. În anul trei de facultate m-am transferat la Institutul Agronomic din București, unde am și terminat. Paralel, m-am înscris la Școala Populară de Arte Plastice din București. Am lucrat ca inginer proiectant la Institutul de Studii și Proiectări pentru îmbunătățiri funciare din București, de unde am ieșit la pensie.

În 1987, când am venit în Canada, eram la pensie. Aici am pictat cel mai mult și am expus, începând din 1996. Menționez numai câteva expoziții, importante pentru mine: prima expoziție a fost la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Montreal. Apoi, la colegiul Saint Marcellin, din spatele Oratoriului St. Joseph, unde l-am avut ca oaspete pe Prințul Radu, soțul Prințesei Margareta. În 2004, de Crăciun, am expus la Ambasada Română de la Ottawa, unde am revenit cu noi lucrări în 2006, 2008-2009 și 2015. O altă expoziție majoră a fost cea de la Musée des Maîtres et Artisans du Québec, între 13 noiembrie 2008 și 11 ianuarie 2009, unde am expus icoane pe sticlă și lemn, alături de Oana Comșa, designer și stilist vestimentar, care a prezentat măști românești și câteva lucrări personale textile. Expoziția s-a intitulat „Dimensions culturelles roumaines” și a fost dedicată memoriei compozitorului Dumitru Capoianu, artist emerit, fost director al Filarmonicii Române și al Ateneului Român. Fondul muzical de la această expoziție a fost alcătuit din fragmente din suitele cu temă folclorică și din filme românești cu muzică compusă de el.

La vernisajul expoziției „Dimensions culturelles roumaines” de la Musée des Maîtres et Artisans du Québec, noiembrie 2008 (de la stânga la dreapta): reprezentanta Ministerului Imigrației, Ofelia Armașu, Elena Ștefoi, ambasadoarea României în Canada, Marcel Tremblay, consilier municipal, Otilia Tunaru, organizatoarea expoziției, Oana Comșa, designer și stilist vestimentar și vice-primarul din Ville Saint-Laurent.

Am expus și la Biblioteca J.P. Dawson în Ville de Mont-Royal în 2007 și de două ori și în Statele Unite, la Philadelphia, la biserica Elkins Park, în 1994 și 2010 – am avut peste douăzeci de expoziții majore până în prezent.

Câteva din lucrările mele se găsesc pe site-ul Muzeului de icoane pe sticlă din Sibiel, care găzduiește cea mai mare expoziție de icoane pe sticlă din Transilvania. Ele se află acolo datorită jurnalistului italian Giovanni Ruggieri, care a scris o carte despre icoanele pe sticlă din România.

Din 2006, una din lucrările mele se află la Parlamentul din Ottawa, oferită ca dar din parte comunității române. Icoana, numită „La Sainte Trinité” (Sfânta Treime), a fost introdusă în 2010 într-un manual pentru elevii de secondaire II, numit „Éthique et culture religieuse”, (Colecția Réflections, Editura Chenelière Éducation).

EH : Ați predat cursuri de icoane pe sticlă la Biserica Elkins Park (Coborârea Sfântului Duh) din Pennsylvania și la Școala Junimea Română din Montreal.
OA: Da, am predat în America în cadrul taberelor de vară organizate de această biserică ortodoxă română, din 2008 până în 2015. Între 2012 și 2017, la inițiativa mea, am predat cursuri de icoane pe sticlă și copiilor de la Școala Junimea Română. Clasele nu erau mai mari de 8-9 elevi, pentru că voiam să-i pot iniția cum trebuie în tainele picturii pe sticlă. Înainte de asta, prin 2009, am dat cursuri și la Biserica Înălțarea Domnului din Montreal.

La cursul de pictură pe sticlă oferit pentru copii în cadrul taberelor de vară organizate de Biserica Elkins Park (Coborârea Sfântului Duh) din Pennsylvania, 2012.  

EH: Ce ne puteți spune despre icoanele pe care le pictați?
OA: Am trăit cu amintirea timpurilor de altă dată a satului românesc, așa cum l-am cunoscut eu. Primii ani de imigrare și de integrare sunt foarte grei. Am trecut prin multe situații dificile în regimul comunist, am cunoscut momente de cumpănă aici. Am simțit nevoia să onorez divinitatea care m-a ajutat. Am simțit că o mână m-a trecut peste necazuri și m-a ajutat să mă ridic. Ca să scriu o icoană, trebuie să fiu liniștită sufletește, să nu am niciun resentiment față de cei din jurul meu. Când lucrez, sunt ruptă total de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Sunt numai eu și icoana. Am expus lucrări care au necesitat câte 7-8 ore de lucru pe zi fără întrerupere, deoarece sunt ample ca tematică și mari ca dimensiuni, până la 80 de cm. După ce termin și văd că am obținut ceea ce am simțit, am o stare de epuizare plăcută, o liniște sufletească.

„România/Trinitate”, o lucrare simbol în al cărui prim plan este reprezentată Maica Domnului cu pruncul. În lateral se află două personaje în straie populare înfățișând pe domnitorul Stefan cel Mare și domnița Voichița, ținând două coloane – stâlpii cerului – care simbolizează trăinicia credinței poporului român. În planul doi sunt înfățișate trei biserici din cele trei regiuni istorice ale țării, Moldova, Muntenia și Transilvania. 

Pentru a picta icoane pe sticlă am citit foarte mult, m-am documentat despre perioada apariției creștinismului, de la aspecte sociale, economice și politice ale vremii, până la vestimentație, inclusiv istoria Bizanțului, unde în secolul al III-lea a apărut iconografia (pictura icoanelor). Astfel am pictat singură compozițiile mele, după propriile mele studii și interpretări.

EH: Aveți un mesaj pe care doriți să-l transmiteți membrilor comunității noastre?
OA: Să fie uniți. Să-și iubească locul de unde au venit, să fie mândri de valorile lor personale și valorile de credință. Să nu le fie rușine că sunt români!