O adevărată erudită în materie de cultură umanistă, scriind tot atât de bine în franceză ca şi în română, Ionela Manolescu se distinge nu numai prin bogata sa cultură, ci şi printr-o dublă creativitate, de scriitoare/traducătoare şi artistă plastică. Ea s-a afirmat în mod special prin traducerile în franceză sau în română a operelor aşa-zişilor „poeţi blestemaţi”: Villon, Eminescu şi Nelligan, fiind recunoscută de cele mai mari universități din lume ca prima scriitoare care a descifrat și redat literaturii franceze moderne jargonul jobelin al lui François Villon. Vă invităm să (re)descoperiți această personalitate a comunității noastre într-un interviu realizat de scriitoarea Veronica Balaj care a fost inclus în volumul „Convorbiri cu personalități românești din Montreal I” (2017) și adaptat pentru ziarul Accent Montreal.

VERONICA BALAJ: Ionela Manolescu, vă rog să începeţi chiar dumneavoastră discuţia noastră de unde doriţi – de la sosirea pe noul continent, de la o amintire pe care o puteţi pune drept motto.
IONELA MANOLESCU: Oare cum să încep? Ce să vă spun despre mine? Îmi vine greu să o fac! Am crescut la Iaşi, în capitala Moldovei – de unde am plecat acum mai bine de cinzeci de ani – văzând zi de zi câte una sau alta din ctitoriile semnate de familia mea de-a lungul anilor. Mi se părea o voce auzită doar de mine, care venea de departe să-mi atragă atenţia că nu pot trece oricum prin viaţă, fără o îndatorire, fără o stăruinţă în a realiza şi eu ceva… Întâlneam la tot pasul o familie renumită, cea a mamei mele, ce mă impresiona şi mă obliga să-mi respect strămoşii. Familia Bogdan. Îmi revenea sarcina pe care am urmat-o, aceea de a „ctitori” şi eu cu puterile mele, după îngăduinţa vremilor mele, ca şi ei. Astfel, mediul românesc m-a marcat încă din prima parte a copilăriei şi tinereţilor mele. Mereu au intervenit în educaţia mea şi au avut greutate încă de la o vârstă fragedă cuvintele tradiţie, neam, onoare.

VB: Un sentiment, o stare asumată, un principiu, un exerciţiu existenţial v-a fost ideea de libertate. De aici pot începe toate reuşitele, dacă ne luăm după o logică sumară, dar să o exerciţi o întreagă viaţă, e altceva. E un bun interior propriu? Nu aţi fost tentată să abdicaţi vreodată de la aceasta?
IM: Niciodată! Era prea adânc sădită în firea mea, în structura mea această dorinţă. Am înţeles din primii ani – şi mi s-a consolidat apoi, iremediabil, convingerea – că arta înseamnă libertate. Aşa am înţeles eu orice artă, ca libera exprimare a ideilor, a cuvintelor. Sigur că ajunsă la vremea cenzurii, pentru mine a fost un şoc, ceva care nu se potrivea cu gândurile mele, cu felul de a înţelege lumea şi mai ales arta. Nu mi-a plăcut absolut niciodată, nici când eram elevă, să aparţin sau să intru în vreo organizaţie. Fugeam de îngrădiri. Aşa e firea mea. De aceea nu am fost nici membră UTC şi nici membră de partid. Acţionam aşa cum îmi dicta structura mea. Libertatea vine din interior şi, sigur, se extinde şi la alte planuri. Nu am vrut să fiu legată de nicio formaţie politică. Politica e schimbătoare şi nu totdeauna înving cei care se dedică dreptăţii şi mai ales libertăţii interioare a omului. Foarte grea potrivire între acestea şi felul meu de a gândi, aşa că am ales libertatea plecând din România.

VB: Fiecare persoană care decide să emigreze, să trăiască în altă parte decât în ţara natală, îşi are motivele sale personale. Unii au plecat din motive grave, persecuţii politice, alţii din dorinţa de a trăi în altă societate, după alte norme, alţii din motive materiale. Toate sunt plauzibile şi la urma urmelor, omul trebuie să aibă puterea de alegere. În cazul dumneavoastră să înţelegem c-a fost primordială exprimarea în libertate?
IM: Eu am avut în România tot ce-mi trebuia. Materialiceşte vorbind, nu de nevoie am plecat. Chiar am avut mai multe decât mă aşteptam. Chiar dacă vremurile au fost vitrege, chiar dacă multe bunuri ne-au fost confiscate, ne-am descurcat. Deşi am trecut prin încercări grele, aveam bogăţia spirituală şi culturală răsădite în mine din copilărie. Asta nu mi-o putea lua nimeni. Vă asigur, după cele trăite, că arta e salvatoare. Arta îl poate salva pe om de la prăbuşirea interioară. Aşadar, nu am hotărât să plec pentru că nu aveam bunăstare. Cheia, secretul, era chiar firea mea. Voia libertate. Asta ştiam că vreau, din orice punct de vedere. M-am simţit întotdeauna un spirit universal valabil. Sunt un om al Universului! Sunt şi am rămas mereu un spirit liber. Mi-am urmat propria-mi voce interioară. Am căutat alte drumuri, geografia mea interioară trebuia să găsească un loc unde se putea desfăşura. Îmi spunea imperios că trebuia să plec în alte părţi ale lumii.

VB: Aţi plecat îndată ce aţi găsit locul potrivit, Canada?
IM: Ei, nu a fost chiar aşa de simplu şi de rapidă împlinirea. Din momentul când am luat hotărârea şi până am reuşit să plec, au trecut zece ani de căutări. Aveam douăzeci şi şapte de ani şi am reuşit să ajung în Canada după o şedere de un deceniu prin alte ţări occidentale.

VB: O experienţă care v-a îmbogăţit spiritualicește, desigur.
IM: Da, asta e sigur, dar au fost şi multe riscuri, încercări de acomodare, consum de forţă interioară.

VB: Nu aţi disperat? E greu să nu vă daţi bătută? Ce anume v-a susţinut în mod special ?
IM: Cine vrea să plece cu orice preţ, poate să o facă. Nu-şi pierde speranţa. Pe mine m-a ajutat şi faptul că ştiam ce caut. Am ales arta: adică deopotrivă literatura şi pictura. Le-aş fi urmat oriunde aş fi plecat. Ele constituie universul meu. Forţa mea interioară. De acolo pot primi libertatea de care am nevoie ca de aer.

VB: Care a fost prima treaptă de integrare? Primul loc de muncă?
IM: La Biblioteca Universităţii din Montreal. Cartea în sine a fost întotdeauna suportul meu principal. Am lucrat la un dicţionar francez-englez, în cadrul acestei universităţi. M-am integrat excelent. Îmi era uşor, locuiam chiar peste drum de universitate. Într o zi mi s-a spus că sunt mutată la Biblioteca Facultăţii de Medicină. De ce, am întrebat eu. Nu prea îmi era uşor să schimb un loc atât de potrivit. Dar m-am dus unde m-au trimis. Scriam în continuare poeme, pictam şi traduceam poezie, deci o duceam de minune!

VB: Aș vrea să vorbim despre traduceri. Se ştie că traducerea e o artă, o colaborare specială cu autorul. Fiecare traducător îşi are normele sale, dar oricum ar fi, obligatoriu trebuie să intre în ritmul textului tradus. Dumneavoastră cum lucraţi în acest domeniu?
IM: După părerea mea, a traduce înseamnă a rescrie o carte. Pentru asta e nevoie de o acceptare a textului tradus – şi chiar pe autor trebuie să-l accepţi. Apoi trebuie să adaugi şi ceva din trăire, nu doar din tehnica transpunerii dintr-o limbă în alta. Rezultatul e o nouă carte. Nu poţi să nu respecţi linia, tonalitatea originală, dar ceea ce rezultă este, după mine, o creaţie care leagă şi tonalitatea vechii cărţi şi ceea ce ai adus tu nou ca traducător. O nouă creaţie va fi la finalul muncii asumate.

VB: Chiar şi în cazul marelui François Villon?
IM: Oarecum… Sunt prima şi singura traducătoare, de pe atunci, a jargonului lui François Villon. Au mai fost şi alţii, dar s-au retractat. Am făcut traducerea cu multă pasiune şi acribie. Am primit premii şi asta mi-a întărit convingerea că nu am lucrat oricum, ci cu responsabilitate. Am căutat să intru în spiritul vieţii de atunci – în esenţa cărţii e suflul lui Villon.

VB: Unde v-aţi lansat volumele, doar aici sau şi în ţară?
IM: Totdeauna numai la Salonul Internaţional de Carte de la Montreal, la standul de carte românească și româno-franceză al Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români. 

VB: Am vizionat un film realizat de Asociaţia Culturală Română şi Comunitatea Moldovenilor din Quebec în cadrul uni proiect intergeneraţional ce s-a bucurat de sprijin din partea Service Canada. Titlul este foarte inspirat: La Sagesse Partagée. Filmul vorbeşte de dumneavoastră, Paul Dăncescu (medic, fondatorul Asociației Culturale Române din Montreal) și Dan Ghiţescu (scriitor şi om de teatru). Este o încununare a activității dvs. și a celorlalți doi protagoniști. Cum se conturează drumul creativ pe mai departe?
IM: În film se pune accentul pe parcursurile carierelor noastre profesionale, văzute prin prisma integrării în societatea canadiană şi din Quebec, dar şi prin prisma comunităţii româneşti de aici. Am fost foarte mulțumită şi de rezultatul ultimei mele contribuţii, aceea în care figurează icoane moderne. Voi continua pe aceeaşi linie – pictură, poezie.

„M-am simţit întotdeauna un spirit universal valabil. Sunt un om al Universului! Sunt şi am rămas mereu un spirit liber. Mi-am urmat propria-mi voce interioară.” – Ionela Manolescu.

Ionela Manolescu, repere  biografice
În România Ionela Manolescu a fost profesoară, timp de mai mulți ani, de Literatura şi Limba franceză. A lucrat şi ca filolog la Institutul de lingvistică al Academiei Române, colaborând la redactarea primului dicţionar francez-român, precum şi ca bibliograf (secţia periodice străine) la Biblioteca Academiei Române. În paralel, ea a depus şi o muncă de istoric şi critic de artă, publicând studii şi articole în ziare şi reviste din România.

Stabilită în Canada în 1978, Ionela Manolescu și-a încheiat studiile doctorale la Universitatea McGill în Literatură franceză (Evul Mediu şi Renașterea) și a lucrat ca cercetătoare şi asistent universitar, participând la redactarea unei istorii a poeziei din Quebec.

Și-a dedicat întreaga viață studiilor de specialitate în literatură, câștigând un loc aparte în rândul traducătorilor franco-români. François Villon, Émile Nelligan, Mihail Eminescu, Nostradamus sunt personalitățile asupra cărora Ionela Manolescu a întreprins cercetări de excepție.

În cei peste 40 de ani de activitate a publicat numeroase lucrări literare la edituri prestigioase precum Guérin şi Humanitas, iar mai apoi ca auto-editoare, dintre care amintim: „Villon en français moderne. Les Onze ballades du jargon et jobelin”, Montreal, Guérin, 1980, „Nostradamus: les Centuries – spicilège”, Montreal, Guérin, 1991, „Hyperion, Poèmes symboles”, autoeditare, Montreal, 2011 „Poezii de Émile Nelligan – Traducere în limba română”, autoeditare, Montreal, 2012.

Ca artistă plastică, Ionela Manolescu a practicat pictura de șevalet, sculptura ceramică şi arta grafică, fiind membră a Fondului Plastic şi a Uniunii Artiştilor Plastici din România. A expus în nume personal şi în expoziţii colective, în galerii şi muzee, ca de pildă la Galeria Galateea din Bucureşti, Galeria Odeon din Paris sau Salonul de Expoziţii de la Cité Internationale des Arts din Paris. Lucrările sale figurează în colecţii publice şi muzee din Franţa, Germania, Japonia, Quebec – mai cu seamă la Muzeul Civilizaţiilor din oraşul Hull.

FOTO: VIIA Photography, http://viiaphotography.com.

Documentarul La sagesse partagée, disponibil pe YouTube
Filmul La sagesse partagée menționat în acest interviu, un documentar de 40 de minute realizat în 2015, în franceză, despre trei personalități ale comunității noastre – scriitoarea, traducătoarea și artista plastică Ionela Manolescu, doctorul Paul Dăncescu, fondatorul Asociației Culturale Române, și Dan Ghițescu, scriitor, regizor de teatru, film și televiziune – este disponibil pe YouTube. Linkul aici.  

Cei trei protagoniști, aflați la vârsta senectuții, s-au stabilit la Montreal acum mai multe decenii. Ei vorbesc  despre plecarea lor din România, despre bucuriile și realizările lor în Canada, dar și despre dificultățile și obstacolele întâmpinate aici. Filmul reprezintă o filă de memorie a comunității române din Montreal. Realizarea sa se datorează colaborării dintre două asociații: Comunitatea Moldovenilor din Quebec și Asociația Culturală Română, cu sprijinul financiar al Service Canada.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

4 + one =