Misiunea de a-l prezenta pe dl. Dan Ghițescu cititorilor noștri nu este un lucru simplu cum ar putea să pară. Ca să ajung la un rezultat cât de cât acceptabil, am făcut apel la două forme de jurnalism. Am început prin selecționarea unor fragmente de articole și cronici scrise de personalități ale literaturii române despre romanele sale, pe care le-am presărat de-a lungul unui interviu luat autorului la o cafea.

Mai întâi, o scurtă prezentare: Dan Ghițescu se descrie ca fiind get-beget român, prin născare, și get-beget canadian, prin înstrăinare. Agățat de coada condeiului, ca unică permanență, trece cu boema ușurinței de la teatru la film și la televiziune, fiind timp de 21 de ani realizator la Télé-Québec. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Dan Ghițescu este prezent în multe publicații de limbă franceză și în presa din diasporă, semnând cronici, reportaje și analize de politică internațională.
În anii ‘80 înființează la Montreal Micul Teatru Românesc care timp de 10 ani a oferit spectacole comunităților românești din America de Nord și din Israel și care se poate mândri ca fiind primul teatru profesionist românesc apărut în afara frontierelor țării.
După 1990, produce și realizează Dinastia blestemată, film documentar de referință despre Revoluția română. Este autorul a cinci romane, publicate la București, despre care vom vorbi pe scurt în cele ce urmează.

PRAFUL ȘI PULBEREA
În 1992 Dan Ghițescu a publicat o „fabulă politică” întitulată „Praful și pulberea” pe care o prezintă ca pe un roman „pseudo-istoric”, construit pe ideea unui falanster avant terme. În secolul XV un grup de țărani și un prinț, animați de cele mai bune intenții, se retrag în munți cu scopul de a construi o societate egalitară. Rezultatul? Îl aflăm din titlul romanului.

Ala Mîndîcanu: De ce v-ați refugiat în istorie? Ce v-a determinat să scrieți „Praful și Pulberea”?
Dan Ghițescu: A fost primul meu contact cu gărgăunii Occidentului. Când am ajuns la Paris, prin anii ’70, am cunoscut intelectuali tobă de cultură care m-au întrebat cu toată politețea franceză : „Cum ai părăsit o țară unde se construiește un viitor luminos pentru un blid de linte în iadul capitalist”?

Erau așa de naivi și așa departe de adevăr, încât toate explicațiile mele deveneau eforturi sisifice. Cu toate astea, cei mai mulți dintre ei erau de bună credință și de solidă cultură, iar teoriile lui Charles Fourier nu le erau necunoscute. Atunci, în ideea de a le oferi un argument, am scris „Praful și Pulberea”, pe care l-am întitulat roman pseudo-istoric.

A fost o încercare de a explica faptul că stupiditatea egalității nu este realizabilă nici când are la bază intenții bune. Astfel, am inventat un falanster avant la lettre, unde un prinț moldav, aflat într-o „situație-limită”, pe la anii 1450, se ascunde împreună cu cei din satele moșiei sale care au vrut să-l urmeze prin pădurile Rarăului ca să-și piardă urma. Acolo, împreună, cu cele mai bune intenții din lume, înființează o comunitate egalitară, din care până la urmă se alege… praful și pulberea.

ZODIA CAMELEONULUI
„În 1997 apare « Zodia Cameleonului ». Autorul se apleacă aici asupra universului care a dominat societatea românească timp de o jumătate de secol. « Zodia Cameleonului » este spațiul unui decalog răsturnat, unde păcatele se transformă în virtute.

Spirit liber, extravertit, hrănit din exepriența de teatru și televiziune, Dan Ghițescu refuză personajelor sale o condiție profundă tragică, scenografiile exclusiv dramatice și orice formă de discurs îndârjit.

Oare să fie adevărat că personajele lui s-ar putea adapta ușor la dictatură? Să fie acești oameni prea toleranți? Să nu cunoască anatema? Să nu-și refuze resentimentele lor atroce? De ce să nu se străduiască să-i lichideze pe vinovați ca să ajungă la o curățenie morală, obținând dreptatea? Să fie ei oare apatici?

Ei sunt mai degrabă obosiți până în străfundul sufletului lor, obosiți de atâtea drame și hărțuieli, de atâtea eșecuri și pericole care îi impregnează cu frica. Da, sunt obosiți și își păstrează ultimele forțe ca să-și mai salveze propria lor existență, câteva fărâmituri de bucurie și dragoste, de confort și reconciliere cu ei înșiși.

Prin fabulele lui, La Fontaine a permis să se transmită până în zilele noastre expresia «popor cameleon, popor maimuță a stăpânul». Dar de la maimuțăreala autorităților și pretențiile de a fi a celor care ne-au devenit stăpâni cu forța, și până la desfigurarea cameleonică a istoriei, nu este, din păcate, decât un pas. Iar acest pas, acest abis a fost trecut de regimurile totalitare de stânga și de dreapta. În ultimii o sută de ani, cameleonismul istoriei și al puterii a atins paroxismul. El a reprezentat o tragedie continuă, un lanț nesfârșit de crime, o distrugere dureroasă, ridicolă și ireversibilă a adevărului.

Dan Ghițescu nu lasă acestui infern să otrăvească sufletele personajelor sale și le răscumpără  pierderile printr-un stil epic alert, inteligent, care dezvoltă simțul compasiunii și al complicității față de condiția umană.

Nu e nimic paradoxal să scrii un roman împotriva minciunii, așezând destinele tuturor personajelor sub zodia cameleonului.” – Doina Uricariu, critic literar, poetă, editoare, directoarea Institutului Cultural Român din New York.

AM: Ați numit „Zodia Cameleonului” un „roman à scheci”. De ce?
DG: Eram la răscrucea unde s-au întâlnit amintirile cu prezentul. La început au fost doar câteva idei povestite unor prieteni. Regizorul Radu Gabrea mi-a spus: „Sunt prea cinematografice, scrie-le ca scenarii”. (Am și încheiat un contract cu el). Doina Uricariu mi-a spus: „Știi cum e cu finanțarea filmelor…Și mai e și copyright-ul!”

„Știu”, i-am spus, „să filmezi un elefant care trece strada te costă o sută de mii de dolari; să scrii fraza asta, nu costă nimic.” Și le-am publicat ca nuvele, oarecum legate între ele.

LA RĂSĂRIT APUNE SOARELE
„În 2002, « La răsărit apune soarele » relatează tumultoasa prietenie dintre doi mari scriitori, Romain Rolland și Panait Istrati. Mare senior al literaturii franceze, laureat al premiului Nobel pentru literatură, Romain Rolland leagă prietenie cu un aventurier de geniu, pe care îl ajută să devină marele scriitor care a fost, iar relația umană dintre ei ilustrează bine fenomenul „iluziei permanente”.

În plină desfășurare a acestei drame, aflăm trezirea bruscă la realitate a lui Istrati, care descoperea mașinațiunile sinistre de la Moscova. Atunci se angajează ca să deschidă ochii numeroșilor intelectuali occidentali, care erau atașați, în mod naiv, unei oarecare stângi, manipulate de Moscova. Unii dintre ei își dau seama să soarele iluziilor lor a apus la Est.
Cum spune Dan Ghițescu, « sfâșiat între idealul prieteniei și adevăr, Istrati a sacrificat prietenia; Romain Rolland le-a sacrificat pe amândouă. »

De-a lungul acțiunii ne întâlnim cu Nikos Kazantakis, Sfefan Zweig, André Gide, Louis Aragon, precum și cu alți mari scriitori ai epocii.” – Doina Uricariu, critic literar, poetă, editoare, directoarea Institutului Cultural Român din New York.

AM: Cu atâtea personaje cunoscute, „La răsărit apune soarele” nu mai este un roman de ficțiune, ci mai degrabă unul istoric.
DG: Eu nu sunt un povestitor care narează cititorului niște istorii trăite de el sau auzite de la alții. Eu născocesc niște personaje cu ajutorul cărora construiesc niște evenimente care, la rândul lor, pun în evidență o idee centrală pe care vreau s-o demonstrez sperând să pot spune la urmă „quod erat demonstrandum”.

Când găsesc personaje celebre ale  căror idei și a căror evoluție pot servi demonstrația mea (Panait Istrati, Romain Rolland, Ovidiu etc.) fără să le modific traiectoria, le folosesc ca piloni de rezistență ai romanului. Inventez și personaje secundare și chiar evenimente de legătură  care corespund caracterului personajelor principale și spațiului istoric real. Adică transform viața în argument.

Ideea centrală care străbate ultimele mele trei romane, aș putea s-o numesc mistificarea. În trilogia mistificării, „La răsărit apune soarele” este primul roman.

Secolul XX este cel în care mistificarea a stat la baza marilor proiecte politice. Germania nu-și putea justifica obiectivele de supremație, așa că a inventat odioasa teorie a raselor promovată cu sloganul „Deutschland über alles”; Rusia nu-și putea recunoaște deschis stupidele pretenții de hegemonie, așa că s-a ascuns fără rușine după sloganul „proletari din toate țările, uniți-vă” (trebuia completat cu „uniți-vă în folosul Moscovei”).

Panait Istrati, victimă a mistificării, după o vizită de 16 luni în Rusia, la invitația lui Stalin, n-a putut rezista îndemnurilor conștiinței sale și, urcându-se pe acoperișul lumii, a strigat adevărul! Cine l-a ascultat?

NOAPTEA NU APARȚINE NIMĂNUI
„Dan Ghițescu prezintă conflictul dintre poetul latin Ovidius Naso și împăratul Augustus pe un ton oarecum sfidător, folosindu-se  de un povestitor contemporan acelor timpuri. Poetul este descris ca un super-star care cântă iubirea și pacea, glorificând emanciparea femeii, împotriva politicii retrograde a lui Augustus. Subtilă actualizare… Mecenas are toate însușirile uni ministru al propagandei din vremurile noastre, iar Horațiu și Virgilius un seamănă deloc cu cei întâlniți în cărțile noastre de școală. Născute dintr-o documentație exclusivă, romanele lui Dan Ghițescu un rămân prizoniere istoriei sau biografiei. Explorarea profundă a sufletelor personajelor, îi dublează opera cu o dimensiune un numai psihologică, dar și filosofică.” – Alina Țurcanu.

„Înainte de a citi romanul lui Dan Ghițescu « Noaptea nu aparține nimănui », mă întrebam ce se mai poate spune după Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia (premiul Goncourt). Și s-a putut. Nu numai într-un context fabulistic la nivelul unei acțiuni alerte, cu detalii extrem de acaparante, dar și din perspectiva analizei și interpretării documentelor.” – Ion Cocora, critic literar, biograf.

„În 2007, Dan Ghițescu publică « Noaptea un aparține nimănui », care relatează viața poetului latin Ovidiu Publius Nasa. Se scrie, în medie, în întreaga lume câte un roman despre Ovidiu, poetul roman exilat acum două mii de ani la Tomis. Dan Ghițescu l-a scris pe unul din cele mai frumoase din câte au apărut până acum. În concurență cu autori diferiți între ei ca formațiune și valoare, de la Margueritte Yourcenar și până la Marian Mincu, Dan Ghițescu, expatriat el însuși ca eroul său, se remarcă prin capacitatea lui de a însufleți o lume pierdută în negura de vremi. Ovidiu ni se înfățișează ca om, nu ca personaj istoric. La încheierea lecturii, avem sentimentul că am călătorit în timp și regretăm că a trebuit să ne despărțim de o lume pe care începusem s-o iubim.”- Alexandru Ștefănescu, redactor-șef la România literară, critic literar, autorul „Istoriei Literaturii Române Contemporane”.

AM: Ce rol joacă mistificarea în cel de-al doilea roman al trilogiei, „Noaptea nu aparține nimănui?” 
DG: Cu tot paradoxul situației, mărturisesc că am avut momente de admirație pentru ingeniozitatea mistificatorilor. (Aceasta a corespuns, poate, epocii în care am început să mă ocup de marketing politic). Atunci am făcut drumul invers, al istoriei, ca în povestirea lui Edgar Allan Poe, ca să văd când a apărut mistificarea sistematică, mistificarea strategică a opiniei publice. Răspunsul: în Antichitate! Odată cu Augustus. Înaintea lui, Iulius Cezar s-a lăsat condus de instinct și a murit sub cuțitele conspiratorilor. Augustus a înțeles că opinia publică trebuie controlată sistematic, folosind conceptul panem et circenses (pâine și circ) ca politică de stat. El a făcut din prietenul său Mecena un adevărat ministru al propagandei și l-a plătit pe Virgilius să scrie Eneida, o odă închinată gloriei împăratului. Singurul care n-a acceptat manipularea a fost Ovidiu care a ajuns izolat la Tomis.
Paralela între Ovidiu și Panait Istrati mi se pare evidentă.

OMUL CARE VINE DIN EST
„Pe parcursul a 300 de pagini, autorul ne prezintă dureroasa istorie de jumătate de secol a României. Îl citez: « România ne-a fost descrisă mereu ca un Univers în sine. În acest roman o veți regăsi în adevăratele sale dimensiuni, zdrobită într-un cinic angrenaj planetar. Abandonată de Occidentul-Morală, de Occidentul-Justiție, țara noastră a fost redusă la nivelul unei colonii, uitată într-un mod deliberat sub cizma celui mai retrograd imperialism din istorie, imperialismul rus. Noi și jumătatea estică a Europei am fost Orfanii de la Yalta».
Și totuși romanul este, aproape în totalitate, ludic. Cum zice românul: « Ridicolul celor ce vor să schimbe lumea ». În această carte previzibilul este aproape inexistent, iar schimbările abrupte, apar de la un paragraf la altul. « Omul care vine din Est » este un roman care se citește ușor, dar se uită greu.” – Doina Uricariu, critic literar, poetă, editoare, directoarea Institutului Cultural Român din New York.

„Sunt întrebat, uneori, în străinătate: «Ce carte ar trebui să citim ca să ne facem o idee despre ce s-a întâmplat în România în timpul comunismului?» De acum înainte, pe lista – destul de restrânsă – a cărților pe care le recomand în asemenea împrejurări, am să adaug romanul lui Dan Ghițescu « Omul care vine din Est ». Nu avem un Soljenițîn sau un Kundera care să fi fixat, în cuvinte de neuitat, catastrofa umană petrecută la noi în a doua parte a secolului douăzeci.

Romanul lui Dan Ghițescu – remarcabil prin forța epică și prin ritmul antrenant, printr-o sensibilitate care nu mai este la modă azi, dar va fi, pentru că lumea s-a săturat de indiferență și cinism – poate fi considerat o recapitulare alertă și emoționantă a istoriei recente a României. […] Pot fi persoane care să nu citească niciodată cartea lui Dan Ghițescu. Dar nu-mi imaginez vreuna care să nu ducă lectura până la capăt. Dan Ghițescu are darul de a-i captiva pe cititori, determinându-i să reflecteze asupra a ceea ce au trăit.” – Alexandru Ștefănescu, redactor-șef la România literară, critic literar, autorul „Istoriei Literaturii Române Contemporane”.

AM: Romanul „Omul care vine din Est”  m-a impresionat profund. Este un roman autobiografic?
DG: Nu, nu este. Din comoditate mi-am purtat eroul principal, pe Lucian Ionescu, pe drumurile mele. Ca să subliniez faptul că nu e vorba de mine, l-am făcut (după procedeul cinematografic al lui Hitchcock) să se întâlnească fugitiv cu Dan Ghițescu. O altă dovadă este faptul că Lucian Ionescu fuge din România ducând cu el un singur obiect: un album în care una din picturi i se părea că seamănă cu iubita lui. Eu am fugit cu originalul.

„Omul care vine din Est” este mistificarea trăită, este minciuna ridicată la rațiune de stat, este minciuna fără întoarcere. Este colonialismul prezentat ca ideal filosofic. Omul care vine din Est este omagiul meu „Orfanilor de la Yalta”.

AM: Romanul „Omul care vine din Est” este deja tradus în limba franceză de Maria Muguraș Petrescu și va fi publicat curând la Paris.
DG: Va fi publicat în primăvară la Paris, de către prestigioasa editură Descartes.

AM: Odată încheiată trilogia mistificării, ce va urma? Cum se nasc subiectele romanelor dumneavoastră?
DG: Ele apar în clipa în care încep să mă chinuiască întrebările. Bineînțeles că nicio carte, nici măcar toate bibliotecile din lume la un loc, nu pot da un răspuns la marile întrebări ale existenței. Tant mieux! Altfel, despre ce am mai scrie?

Eu trag după mine multe întrebări fără răspuns. Una din cele mai sâcâitoare este legată de noțiunea de libertate. La început a fost: cine merită libertatea? Ca și cum libertatea ar fi o plăcintă oferită drept recompensă, ceea ce este ușor maniheist. Cred că mă voi opri la varianta dramatică: cine are nevoie de libertate? Se pare că mulți pot trăi fără ea. Tema atinge biologicul! Mă mai gândesc…

***

Vă spuneam la începutul interviului că m-am întâlnit cu Dan Ghițescu la o cafea. Rectific: la trei cafele.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

sixty nine + = 70