Și în Canada, și în Spania există regiuni cu puternice mișcări secesioniste. De aceea referendumul pentru independență din Catalonia, ce a avut loc pe 1 octombrie 2017, a rezonat în mod particular în Quebec și Canada.

Asemănările dintre cele două mișcări secesioniste sunt multiple. Ambele se bucură de suport popular și de reprezentare politică la nivel regional – Esquerra Republicana de Catalunya și Solidaritat Catalana per la Independència în Catalonia, Parti Québécois și Québec Solidaire în Quebec – ambele se legitimează prin necesitatea protejării culturii lor specifice (cu accent pus pe limbă) și a propriilor interese economice, ambele evoluează în interiorul unor democrații liberale și a unor regiuni dezvoltate, cu economii puternice.

Atât în Quebec cât și în Catalonia, strategia promovată pentru atingerea scopurilor secesioniste este una graduală, nu fundamentalistă. În amândouă regiunile proiectul politic separatist include o relație privilegiată cu Canada respectiv Spania, suveranitatea fiind atașată mai degrabă unei viziuni cosmopolite decât uneia de stat național à la secolul XIX.

Există desigur și multiple deosebiri, ce țin de contextul local specific – de la rădăcinile istorice și parcursul mișcării independentiste, la cadrul legal care permite (sau nu) separarea, și relația cu guvernul central. De exemplu, în vreme ce în 2006 Parlamentul canadian a recunoscut Quebecul ca națiune (într-o Canadă unită), Catalonia nu se bucură de acest statut, fapt ce a întărit în ultimii ani sentimentele secesioniste.

În plus, în Quebec există un cadru legal în baza căruia mișcarea separatistă se legitimează: Loi sur l’Exercice des droits fondamentaux et des prérogatives du peuple québécois et de l’État du Québec (Legea 99), adoptată în timpul Guvernului Bouchard, ca răspuns la Loi sur la clarté référendaire (Bill C-20) adoptată de Parlamentul canadian.

Catalonii care doresc să se despartă de Spania nu se pot baza pe o astfel de legislație internă, căci Constituția spaniolă nu oferă nicio posibilitate de auto-determinare; ei își legitimează discursul în baza tratatelor internaționale la care Spania a aderat, care recunosc dreptul popoarelor la auto-determinare.

Ținând cont de aceste aspecte legale, nu e de mirare că referendumul din 1 octombrie a fost declarat ilegal de Curtea Constituțională spaniolă. Ce este însă surprinzător, stârnind indignare la nivel internațional, este felul violent în care autoritățile spaniole au reacționat, soldat cu peste 890 de răniți, potrivit guvernului catalan. Este surprinzător deoarece numeroase sondaje de opinie au indicat că majoritatea rezidenților Cataloniei se opun independenței. Un referendum similar ținut în 2014 a adus la urne doar 40% dintre alegători, confirmând faptul că deși importantă, opțiunea independentistă nu întrunește o majoritate de voturi. Redresarea economiei spaniole, după ani de criză și marasm, precum și complicatele și dureroasele negocieri în care s-au lansat britanicii și UE după Brexit par să fi jucat un rol important în formarea unui puternic curent de opinie împotriva separării de Spania. Aproape 90% dintre cei care s-au prezentat la urne pe 1 octombrie au spus „da” independenței, însă rata de participare a fost similară celei din 2014, de doar 42%.

Brutalizarea a sute de votanți catalani pașnici de către poliția spaniolă ar putea însă schimba acest lucru. Să reacționezi cu gloanțe (chiar și de cauciuc) la un buletin de vot, în numele unității, înseamnă să provoci o criză, furnizând cea mai bună muniție pentru ideea separării.

Este dificil de apreciat profunzimea impactului pe care reacția violentă a autorităților spaniole îl va avea. Un climat de viață politică normală nu duce la independența unui popor. O criză, pe de altă parte, reprezintă un stimulat pentru naționalism și secesiune. În 1995, Quebecul a fost foarte aproape să devină o țară. Unda de șoc care a făcut posibil acest referendum și rezultatul lui dramatic a fost eșecul Acordului de la Lacul Meech.

În Scoția, criza o reprezintă Brexitul. Acesta a creat un context politic extraordinar ce permite ținerea unui nou referendum la atât de puțin timp după primul. Rămâne însă de văzut dacă unda de șoc generată de Brexit va fi suficient de puternică să ducă la separarea Scoției.

Exemplul canadian poate fi util și din alte puncte de vedere. Mișcarea separatistă quebecheză nu a reușit să producă o țară din mai multe motive, unul dintre cele mai importante fiind răspunsul de la Ottawa (cu excepția, rușinoasă, a scandalului comanditelor): axat nu pe violență și măsuri represive, ci pe argumente, în special de natură economică, menite să educe populația Quebecului asupra impactului real al separării. Nu scenarii apocaliptice (deși ele au apărut în timpul campaniilor referendare), ci pur și simplu dificultatea și costurile majore pe care divizarea unui stat modern le presupune, în termeni de datorie, pensii publice, politică monetară.

Acest tip de argumente pare mai puțin nobil. Nu face apel la țară, limbă, identitate și libertate. Nu stârnește pasiuni, dar tocmai în asta stă puterea lui.

Violența, pe de altă parte, este cea care inflamează spiritele și alimentează pasiunile. Iar pasiunea este cel mai important instrument al acestor mișcări secesioniste, căci dezbaterile la nivel economic nu le pot câștiga pentru simplul motiv că riscurile și costurile separării sunt invariabil mai mari decât cele ale unui status quo rezonabil.  În definitiv, dificultatea celor pro-separare, atât în Quebec cât și în Catalonia, nu e de a zugrăvi un viitor politic, economic și cultural luminos în cazul câștigării independenței, ci de a convinge că prezentul și viitorul ca parte din Canada și Spania este dezastros. Cu condiția, desigur, ca aceste țări să rămână în parametrii democrației liberale, nu să adopte apucături de state represive. Canada a înțeles perfect acest lucru, ca și Marea Britanie în cazul Scoției. Spania nu.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

− seven = 3