Un interviu cu actrița, regizoarea și scenarista Luiza Cocora, un nume ce s-a afirmat pe scena teatrului românesc și care acum își croiește un drum de succes în cinematografia canadiană. Interviul, realizat de scriitoarea Veronica Balaj, este inclus în al treilea volum din seria „Convorbiri cu personalități românești din Montreal”, apărut în această vară. Aceasta este o versiune adaptată pentru ziarul Accent Montreal.

VERONICA BALAJ: Luiza Cocora, deși tânără aveți un palmares demn de un artist ajuns deja la împlinirea carierei sale. Scena face parte din mentalul dumneavoastră. Când ați simțit prima oară atracția scenei?
LUIZA COCORA: Am crescut într-o familie de artiști, de oameni de cultură. Mama mea, Mariana Cocora, a fost actriță la Teatrul Național din Cluj, iar tatăl meu, Ion Cocora, este critic de teatru, poet, scriitor, a fost chiar director de teatru la un moment dat (Teatrul Metropolis fost Mundi din București). Mi-am petrecut o mare parte din copilărie în culisele teatrului din Cluj, în sala de repetiții, în turnee și deplasări prin țară. Probabil că din acest motiv nu m-am gândit niciodată că aș putea să devin altceva decât actriță. Pe de altă parte, crescând pe vremea comunismului și neavând acces la televizor, nici la filme, nici la desene animate, singura sursă de divertisment era lectura. Am avut șansa să cresc într-o casă cu o bibliotecă imensă, cu un tată care ne-a inoculat de mici dragostea de lectură. De aici mi se trage probabil ușurința de a scrie și o fantezie puțin spus debordantă.

Luiza Cocora pe coperta revistei de teatru Scena, cu un instantaneu luat la spectacolul Hamlet, în rolul Ofeliei, în regia lui Vlad Mugur, în 2003.
Luiza Cocora pe coperta revistei de teatru Scena, cu un instantaneu luat la spectacolul Hamlet, în rolul Ofeliei, în regia lui Vlad Mugur, în 2003.

VB: După ce ați absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București la clasa profesorului Florin Zamfirescu, ați avut o ascensiune rapidă pe scene importante din România – Teatrul Bulandra și Teatrul Odeon. Ați lucrat cu mari regizori ca Vlad Mugur, Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, în spectacole care au câștigat numeroase premii. Cum ați defini acea perioadă?
LC: Cea mai importantă întâlnire din cariera mea a fost cu regizorul Vlad Mugur. După Revoluție, s-a întors în București din Germania, unde se refugiase din cauza comuniștilor, și a organizat o audiție la UNATC pentru spectacolul Carnavalul Bârfelor de Carlo Goldoni. Pentru mine Vlad Mugur era deja o legendă, era „profesorul generației de aur” din care au făcut parte George Constantin, Amza Pellea, Draga Olteanu, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc. Eram în ultimul an la actorie. Am avut norocul să iau audiția pentru rolul principal feminin și am debutat astfel pe scena teatrului Național din Craiova. După acest prim rol (pentru care am fost nominalizată la premiile UNITER pentru debut) l-am urmat pe Vlad Mugur la Teatrul Național din Cluj, unde am interpretat rolul Ofeliei, în Hamlet de W. Shakespeare, ultimul său spectacol. Pentru mine, întâlnirea cu Vlad Mugur a fost dincolo de o experiență artistică, o experiență umană. Simplul fapt că un regizor de un asemenea calibru credea în mine ca actriță, a însemnat enorm. Hamlet de la Cluj a câștigat nenumărate distincții și a rămas un spectacol de referință în istoria teatrului românesc.

După Hamlet am avut șansa să joc pe scena Teatrului Bulandra din București în Oblomov de Goncharov, în regia lui Alexandru Tocilescu. La fel ca și Vlad Mugur, Tocilescu era nu doar un regizor de un imens talent, cu un instinct extraordinar în lucrul cu actorii, ci și un rafinat om de cultură, o persoană de o mare sensibilitate și generozitate. Pentru rolul Olgăi Ilinskaia din Oblomov mi s-a acordat premiul de interpretare Tinere Speranțe din partea ministerului Culturii.

După Oblomov am dat concurs la Teatrul Odeon, unde am fost angajată, și am continuat să joc în diverse spectacole, printre care Leon și Lena de Georg Buchner, în regia lui Alexandru Dabija.

VB: Până acum am vorbit mai mult cu actrița de teatru Luiza Cocora. Vine și faza intrării în cinematografie. Când și cum se leagă povestea?
LC: La Montreal am făcut o a doua facultate, am studiat regia de film la Universitatea Concordia. După ce am absolvit, am aplicat la un prim concurs de subvenții pentru scenaristică și am obținut o finanțare pentru primele scenarii de scurtmetraj, iar mai târziu și pentru producție. Primul meu scurtmetraj, Les vies qui nous restent / Our remaining lives a fost selecționat la Toronto International Film Festival (TIFF) în 2015, iar cel de al doilea film Si ce n’est pas de l’amour/ If this isn’t love, la ediția din 2018.
Pe lângă TIFF, aceste două prime scurtmetraje au participat la numeroase festivaluri locale și internaționale. Si ce n’est pas de l’amour/ If this isn’t love a fost selecționat anul acesta la Palm Springs Short Film Festival în SUA și Encounters Film Festival în Marea Britanie, două festivaluri prestigioase de scurtmetraje.

Luiza Cocora la Festivalul Internațional de Film de la Toronto (TIFF), la premiera scurtmetrajului pe care l-a scris și regizat, filmul If this isn’t love (2018).
Luiza Cocora la Festivalul Internațional de Film de la Toronto (TIFF), la premiera scurtmetrajului pe care l-a scris și regizat, filmul If this isn’t love (2018).

VB: Factorul determinant pentru hotărârea de a emigra, pentru o asemenea schimbare, trebuie să fi fost foarte important. Un resort emoțional? Dorința firească de-a urca profesional, de-a avea renume cu mai mare ecou?
LC: A fost mai degrabă un concurs de împrejurări, un amestec de hazard și dorință de schimbare, de a încerca ceva nou. La început nu eram sigură că voi rămâne aici, deoarece sistemul este complet diferit de România în ceea ce privește teatrul. Aici nu există teatre de stat cu trupe de actori permanente ca în România, doar colaborări pe termen foarte scurt, și totul depinde de obținerea subvențiilor pentru finanțarea proiectelor. Dar, cum fusesem admisă la Universitatea Concordia, la secția de regie și producție de cinema, unde este foarte greu să fii acceptat, am ales să rămân.

VB: Cum este să o iei de la capăt, să-ți construiești noi succese?
LC: În primul rând, pentru a o lua de la zero într-o nouă țară este nevoie de enorm de multă muncă. Pentru a-mi putea plăti cursurile am lucrat și două joburi în paralel, ceea ce înseamnă cel puțin 40 de ore de muncă pe săptămână, pe lângă nenumăratele ore petrecute la facultate. Am obținut subvenții după terminarea facultății, aplicând la concursurile de scenaristică și apoi la cele pentru producție. Orice reușită este bazată, dincolo de ta-lent și noroc, pe efort și perseverență. Am muncit enorm pentru ca să îmi perfecționez limba franceză și engleză. De exemplu, fiecare cerere de subvenție pe care o fac implică crearea unui dosar de zeci de pagini, cu nenumărate documente cu conținut artistic și teoretic, iar nivelul limbajului în care îmi exprim ideile și îmi susțin proiectul trebuie să fie cel puțin la fel ca acela al unei persoane născute aici, pentru care franceza reprezintă limba nativă. De asemenea, am muncit foarte mult pentru a înțelege și a-mi însuși aspectele tehnice ale artei cinematografice (tot ceea ce este legat de cameră, de montajul de imagine și sunet etc).

VB: Să încercăm un profil artistic așa cum numai dumneavoastră îl puteți preciza. Care este ritmul muncii de artist în această parte a lumii? 
LC: Ceea ce este foarte greu, dar în același timp foarte stimulant aici, este faptul că sunt mereu obligată să mă autodepășesc. Dacă aș fi rămas în România, aș fi continuat cu siguranță să am o carieră frumoasă și stabilă în teatru. Aici însă, ritmul de viață al unui artist este complet diferit. Spre deosebire de România, unde actorul este încadrat într-un sistem, într-o rutină, în Quebec actorul, în general, trebuie să își creeze propriile proiecte, să caute finanțări, să creeze o echipă, să găsească un teatru care să accepte să îi difuzeze spectacolul etc. Lucrurile devin și mai complexe când pe lângă actorie mai faci și alte lucruri, cum e regie de film și scenaristică în cazul meu. Trebuie să jonglez între repetițiile de teatru, depunerea dosarelor de subvenții pentru proiectele de film, filmări și așa mai departe. Concurența este extrem de mare. De exemplu, la un concurs de subvenție sunt depuse cel puțin 100 de scurtmetraje, din care sunt alese în jur de șase. Am avut norocul să obțin o subvenție pentru scenariul primului meu scurtmetraj imediat după ce am absolvit. Mai multe case de producție de referință din Montreal s-au arătat interesate să îl producă. Am ajuns astfel să colaborez, pe primele două scurtmetraje pe care le-am scris și regizat, cu Casa de Producție Art et Essai, cu care am obținut finanțare pentru filmări și post producție. Ambele scurtmetraje au fost selecționate, după cum am spus mai devreme, la TIFF. 

După aceste două filme, am obținut un maxim de subvenții pentru finalizarea primului meu scenariu de lungmetraj. În paralel, continui să lucrez ca actriță, pe diverse producții de teatru, film și TV.

Luiza Cocora în Juste moi et toi, scurtmetraj în regia lui Sandrine Brodeur-Desrosier, alături de Dalia Binzari și Florin Peltea.
Luiza Cocora în Juste moi et toi, scurtmetraj în regia lui Sandrine Brodeur-Desrosier, alături de Dalia Binzari și Florin Peltea.

Anul acesta am jucat într-un scurtmetraj intitulat Juste moi et toi, regizat de Sandrine Brodeur-Desrosier. Filmul a câștigat marele trofeu Ursul de cristal la Festivalul de film de la Berlin 2019, în categoria pentru tineret, precum și premiul pentru cel mai bun scurtmetraj canadian la cel mai mare festival de gen din Canada, Festival Regard. Filmul poate fi vizionat anul acesta și pe avioanele companiei Air Canada.

CITIȚI ȘI: „Juste moi et toi”, proiecție specială pentru comunitatea română

VB: Există și vizibile atitudini de invidie? E vorba totuși de teritoriul concurenței pentru renume. Nu poate fi totul roz.
LC: Situația artistului în Canada nu este deloc roz, aș putea spune că este mult mai precară decât în România, pentru că aici nu există stabilitatea oferită de un post permanent într-un teatru de stat. În schimb, ceea ce m-a surprins în Montreal încă din facultate a fost spiritul de solidaritate și lipsa de invidie. Din păcate, nu pot spune că am avut aceeași experiență și în România. Fără a generaliza, pot să spun că, din experiența mea, în lumea artistică din România răutățile, invidia și bârfa erau la ordinea zilei. Un fel de concurență prost înțeleasă. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care nu am regretat niciodată că am plecat din țară. Sunt convinsă că acum lucrurile s-au mai schimbat…

VB: Canada este o țară bogată în culturi care se intersectează și pentru a fi reperat ca valoare trebuie să ai mereu proiecte noi. În ce vă privește, sunt publice, le putem afla?
LC: Lucrez pe multe proiecte în același timp. În toamnă, în luna noiembrie, voi juca în piesa de teatru Migraaants de Matei Vișniec, la teatrul Prospero din Montreal. În paralel, finalizez dosarul pentru cererea de subvenție de producție a primului meu lungmetraj, care a fost deja finanțat pentru scenariu. Între timp voi aplica și pentru finanțarea unui nou scurtmetraj. De curând, am avut o audiție pentru un rol într-un serial al cărui nume nu îl pot încă divulga. Inițial, acest personaj avea doar o apariție, o scenă scurtă dar plină de emoție. Am avut norocul ca autoarea scenariului să vadă audiția mea și să îi placă foarte mult și așa mi-a mai adăugat niște scene. Nu pot să dau mai multe detalii despre acest proiect, dar pot spune că este vorba despre un serial TV foarte popular în Quebec.
Pe lângă toate acestea, am început să scriu o piesă de teatru, pe care aș dori să o finalizez în acest an.

VB: Vă doresc multe succese și aplauze! Convorbirea cu dumneavoastră a fost un excurs plin de farmec în spațiul miraculos al artei.

Luiza Cocora. FOTO: Agence La Suite

Luiza Cocora, repere biografice
Născută în 1977, Luiza Cocora este absolventă a Universității Naționale de Teatru și Cinema (UNATC) din București, secția de actorie, la clasa profesorului Florin Zamfirescu (2000). În România a lucrat cu regizori români foarte apreciați la Teatrul Bulandra (Olga Ilinskaia în Oblomov de I.A. Goncearov, regia Alexandru Tocilescu), Teatrul Odeon (Lena în Leonce şi Lena de Georg Büchner, regia Alexandru Dabija), Teatrul Național din Craiova (Checca în Carnavalul bârfelor de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur) și Teatrul Național din Cluj (Ofelia în Hamlet de W. Shakespeare, regia Vlad Mugur). Rolurile pe care le-a interpretat i-au adus mai multe premii din partea UNITER și a Ministerului Culturii din România.

În Canada a obținut o diplomă în regie de film la Universitatea Concordia din Montreal, semnând regia scurtmetrajelor Les vies qui nous restent / Remaining lives (2015) și If This Isn’t Love / Si ce n’est pas de l’amour (2018), ambele selecționate la Toronto International Film Festival și la numeroase alte festivaluri locale și internaționale.

În același timp, și-a continuat cariera de actriță, cu roluri în Juste moi et toi (2019), film câștigător al Ursului de Cristal la ediția din acest an a Festivalului Internațional de Film de la Berlin pentru cel mai bun scurtmetraj la categoria Generation Kplus, Slava (2014), serialul District 31 (2017-2018), If this isn’t love (2018), Romeo Eleven (2011), My Mother Was an Airplane (2010) și Damphyr (2008).

În prezent, Luiza lucrează la primul ei film artistic, care este susținut de Téléfilm, Sodec, SACD și Les Fonds Harold Greenberg.

CITIȚI ȘI:

Alexandra Băndean: Teatrul ca formă de expresie a provocărilor societății actuale
Catalina Mirica, o stea în devenire a muzicii quebecheze și românești
Actorul Virgil Șerban: Un gangster pe micile ecrane din Quebec

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

sixteen − nine =