„Unde te duci?” „În Patagonia!” „Unde ai fost?” „La Machu Picchu”. Astea par doar răspunsuri neserioase. Există locuri a căror sonoritate e atât de extravagantă, încât nu crezi că pot exista cu adevărat. Şi totuşi. Am fost în Patagonia şi tocmai m-am întors din Machu Picchu.

Dacă Patagonia începe unde se termină pământul, Machu Picchu pare să se termine unde începe cerul. Călătoriile în locuri extreme ca acestea au imprevizibilul unor expediţii în timp care de multe ori îţi contrazic imaginaţia stimulată de literatura turistică ori de vreo fotografie spectaculoasă de revistă.

Peru este neaşteptat. Tentaţia de a vedea Machu Picchu pe viu este multiplicată de realitatea unui întreg spaţiu geografic care iese din topografie, a unei societăţi pentru care nu găseşti cu uşurinţă măsura potrivită. Straturi de civilizaţie se suprapun aici şi convieţuiesc într-o sincronicitate care sfidează şi timpul şi formele agresive ale globalizării. În Peru te poţi pierde prin faldurile terasate ale Anzilor ori printre insulele plutitoare ale celui mai mare lac navigabil din lume, Titicaca, aflat la 4300 de metri înalţime, poţi trăi simplu în case mici de lut, ori lua urma unui șaman în jungla Amazonului. Totul e altfel decât ai crezut că este, dar surpriza întoarcerii în vremuri pierdute ori mai bine zis conservate are naturaleţea unui pahar cu ceai de coca pe care îl bei pe nerăsuflate cât să-ţi reglezi gravitaţia la mare altitudine.

La Chincero, primul sat peste 3000 de metri în care ajungem, abia ne ţinem pe picioare. Facem economie de gesturi, ne simţim inima în stomac şi pulsul în urechi, păşim încet ca nişte astronauţi scuturaţi pe pământ şi neobişnuiţi cu mersul pe jos. Durerile de cap şi senzaţia de imponderabilitate se diminuează dacă mesteci frunze de coca, ni se spune. În holul hotelurilor ne aşteaptă termosuri mari cu ceai şi farfurii cu frunze. Noi ştiam doar că din ele se extrage cocaina, aşa că la început sorbim amuzaţi din fructul oprit, suntem prudenţi, studiindu-ne reacţiile. Doar că nu simţim nimic. Am putea avea doar insomnii, ni se mai spune, dar suntem prea obosiţi pentru asta.

Am băut până la urmă litri de ceai de coca şi am devenit dependenţi de frumuseţea misterioasă a Anzilor, de unduirile Văii Sacre între piscuri înzăpezite, ruine incaşe ridicate halucinant la mii de metri în stâncă, de lemnul alb al eucalipţilor şi de respiraţia intuită a pumelor argintii, de privirea blândă a băştinaşilor cu pielea arsă de soare. Cum mi se întâmplă adesea în mai toate colţurile lumii, găsesc că şi peruanii seamănă cumva cu străbunicii mei. Poate că toţi au în comun acel ceva simplu, sunt “oameni vechi”, te uiţi la ei în ochi şi e suficient să comunici şi să înţelegi. Totul e acolo, în expresia clară şi nedisimulată a privirii, în esenţa vieţii nealterate de niciun artificiu.

Altfel privit, Peru e un sat mare ascuns de Anzi, protejat de păduri tropicale ori de întinderi deşertice, închis în pietrele şlefuite de incaşi ori în umbra ritualurilor de sacrificiu preincaşe. O ţară bogată cu oameni săraci, paradox cunoscut bine şi în trecutul unor ţări ale Europei de Est. Locuitorii ei sunt însă resemnaţi şi mulţumiţi. Acum e bine, ne spun, fostul preşedinte Fujimori a pus capăt terorismului şi de câţiva ani e stabilitate în Peru, înfloreşte turismul, apar şi primii investitori…Fujimori a ajuns în cele din urmă în închisoare dar majoritatea îl regretă, după cum la mulţi transpare nostalgia după legile imperiului incaş din a cărui glorie scurtă continuă să-şi tragă energia de a supravieţui în condiţii austere şi în ziua de azi.

Oraşele mari ca Lima sau Cusco par şantiere abandonate la jumătate în praf. Pentru o clădire terminată taxele sunt atât de mari încât oamenii preferă să facă doar un etaj ori să ridice câteva ziduri lăsând restul în paragină. Cum venitul mediu lunar este în jur de 300 de dolari, băncile nu au garanţia recuperării împrumuturilor şi cer dobânzi de peste 25 la sută. Aşezările mici sau mari sunt mai toate dominate de casele de adobe ale săracilor ridicate pe dealurile din jur, iar în centru, Piaţa de Arme, un parc înconjurat de catedrala de piatră, palate şi clădiri cu balcoane frumoase de lemn. Şi peste tot, o curăţenie şocantă. Seara târziu străzile arată ca şi cum nimeni nu ar fi trecut vreodată pe acolo. Dincolo de piaţa centrală, începe supravieţuirea. Iar în Peru oamenii ştiu să supravieţuiască discret.

În Urubamba, un mic orăşel de munte de unde vom pleca a doua zi spre Machu Picchu, la ora prânzului ies sute de elevi de liceu în uniforme şi se duc în rânduri liniştite şi ordonate spre casă. Ceva ce în America sau în Europa nu mai poţi vedea demult. Un alt refugiu, în educaţie, familiar şi nouă în anii comunismului. Dar pentru mine pandantul acestei ţări în Asia, e India. O Indie translatată în America de Sud, doar că inexplicabil de curată, cu băştinaşi care întâmplător se numesc tot indineni, nu costelivi, înfăşuraţi în cearceafuri albe, ci mici şi îndesaţi, îmbrăcaţi în ţesături colorate. Dar şi unii şi alţii împăcaţi cu soarta şi rosturile, obişnuiţi să trăiască din puţin, răbdători şi senini la o realitate care pentru un străin arată apăsătoare sau lipsită de speranţă. Şi unii şi alţii par stăpânii absoluţi ai naturii, ai pământului şi animalelor, deţinători de mistere şi conectaţi la o dimensiune spirituală pentru care lumea vestică şi-a pierdut senzorii. Şi India şi Peru reciclează civilizaţii succesive mai puternice decât prezentul lor.

În fine, dimineaţa la patru luăm trenul spre Machu Picchu, gândindu-ne cu invidie la cei care fac Inka trail câteva zile pe jos traversând munţii. Ajungem pe o ploaie torenţială şi întârziem intrarea în complexul arheologic aşteptând ca cerul să se ridice la locul lui şi aburii groşi care învăluie munţii să se spargă. Suntem răsplătiţi. Ne vom simţi chiar răsfăţaţi de unul dintre zei. Când apare soarele, imaginea pe care o ştiam din fotografii explodează pe viu copleşind cea mai îndrăzneaţă imaginaţie. Începem să urcăm spre acea cetate imperială misterioasă, coborând. Suntem deja obişnuiţi cu stranietăţile. Cu cât muntele e mai greu de cucerit, cu atât cerul pare mai accesibil. Probabil nu ne-am mira dacă ar coborî sub noi. Am călca pe el uşori, asemeni incaşilor care îşi rostogoleau pietrele dintr-un versant al muntelui în altul. Sau poate zburau?, se aude o voce de lângă mine. Ori propria mea voce eliberată de urgenţa gravitaţiei.

La Machu Picchu, cu cât eşti mai sus, cu atât ai senzaţia că te-ai scufundat mai adânc în măruntaiele pământului. Valuri de munţi de un verde intens ocupă de jur împrejur cerul, ajuns aproape un element de decor în tabloul impunător al munţilor uriaşi ridicaţi la poarta junglei Amazonului. Pare un experiment hipnotic al naturii. Ne întindem pe stânci la soare şi avem senzaţia că putem arunca în cer cu pietre. Şi s-ar auzi poate un clipocit, ca şi cum ai tulbura suprafaţa apelor care au înghiţit Atlantisul. Acolo totul devine posibil, supranaturalul trece în normalitate.

Călătorim ziua următoare la Puno şi peisajul se schimbă dramatic. Din Valea Sacră a incaşilor, cu terase de piatră ridicate până în vârful munţilor, cu pume şi condori, cu saline şi păduri de eucalipt pe malurile râului Urubamba care se varsă în Amazon, urcăm pe platoul Anzilor, prin imperii preincaşe, spre înălţimi deşertice bătute de vânturi puternice prin care pasc turme de lame şi alpaca. Navigăm pe lacul Titicaca printre bărci mici de trestie spre insulele plutitoare făcute de băştinaşi din totora – un fel de bambus de apă. Locuinţele lacustre de pe insulele Uros te întorc în altă eră. Nativi desculţi dar îmbrăcaţi în costume folclorice bogate ţesute de ei ne întâmpină veseli şi curioşi ca pe nişte extratereştri cărora trebuie să le arăţi totul de la început. Şi totul înseamnă o bucată mică plutitoare de totora pe care trăiesc şase sau opt familii în case de trestie cât să încapă un pat, rupţi de lume şi fără nicio dorinţă de a ajunge la ea. Un divorţ în stil Uros e simplu: membrii familiei unuia dintre parteneri vin în bărcile lor de trestie dotaţi cu un fierăstrău mare, taie insula în jumătate şi împing bucăţile despărţite cât mai departe pe lac.

Lacul Titicaca, insule plutitoare făcute din totora.

Zburăm înapoi la Lima pentru a lua avionul spre casă şi altitudinea se calmează. Oscilăm între Muzeul Inchiziţei şi Muzeul Aurului dar alegem până la urmă Casa Literaturii unde biblioteca poartă numele lui Mario Vargas Llosa, fostul candidat la preşedinţia ţării şi etern nominalizat la Nobel, un scriitor ca „peştele în apă” în povestiri despre un spaţiu deopotrivă fabulos şi zguduit de istorie. Asistăm la schimbarea gărzii în faţa Palatului Regal, spectacol cu fast pe arii din Carmen şi Bărbierul din Sevilla, intrăm în biserici catolice decorate opulent cu altare aurite şi sfinţi bine îmbrăcaţi în brocarturi, facem înconjurul Pieţei de Arme cu clădirile ei impozante amestecând stiluri arhitectonice diferite, coloniale ori maure, şi ne petrecem seara în cartierul boem Barranco privind de la terasa unui restaurant crucea luminoasă ridicată pe o colină deasupra oceanului. Dar nici oceanul nu poate absolvi oraşul de praf şi cenuşiu.

Când am ajuns acasă lucrurile erau aşa cum le lăsasem. Insulele Uros alunecau tot mai departe pe lac şi cerul se închidea la loc deasupra Anzilor, protejându-şi misterul.

Acest articol a apărut și în revista online Acum.tv și a fost preluat cu permisiunea redactorului-șef.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

sixty two − = fifty seven