În fiecare an, fără excepție, mă apucă o nostalgie grozavă atunci când cad primii fulgi de zăpadă, mai ales dacă lucrul ăsta se întâmplă în preajma sărbătorilor.

Îmi plac ninsorile, viscolele, graba festivă a trecătorilor, muzica și luminile. Aș sta cu orele să mă uit pe geam, cu o ceașcă de ceai fierbinte la îndemână, la forfota aceea aiuritoare. Mirosul de portocale e suficient ca să îmi deștepte amintiri din copilărie. Nu sunt niciodată prea ocupat sau prea supărat ca să împodobesc bradul și îl aștept cu nerăbdare pe Moș Crăciun. Căci Moș Crăciun există, nu vă luați după detractori, l-am văzut cu ochii mei, cu mulți ani în urmă, atunci când în România încă se stătea la cozi, cu cartela în mână. Pe atunci îl chema Moș Gerilă.

ESCROCUL DE MOȘ CRĂCIUN
Aveam 7-8 ani, era seara de Ajun și eu muream de somn, bunica croșeta afundată în fotoliu iar ai mei băgau, probabil, o învârtită la un ceai dansant cu colegii. Muream de somn, dar nu m-aș fi băgat în pat nici mort. Moş Crăciun avea să-mi dea socoteală anul ăsta pentru toate perechile de ciorapi și alte desuuri cu care mă procopsise în ultimii trei ani. Am să-l apuc de barbă și am să-l întreb de ce unii dintre colegii mei se laudă cu mașinuțe, trenulețe, indieni iar eu sunt nevoit să scornesc vreo minciună, gândindu-mă cu ură la ciorapii cei noi cu dungi verticale.

Ei și enervându-mă eu singur, acolo, nebăgat în seamă – frate-miu sforăia cu voioșie iar bunica îi dădea înainte cu croșetatul – m-am trezit că mă cam lasă puterile. Al naibii Moș Crăciun, mi-am spus, încearcă să mă adoarmă, să-mi vâre iar pe gât vreo textilă! Dar nu! De data asta nu va reuşi! M-am dus, pe jumătate adormit, să-mi iau bunda și căciula, m-am încălţat și am ieşit pe balcon, să-l aştept pe escrocul cel bătrân. Am stat ce-am stat, tremurând din toate încheieturile, până când, la un moment dat, m-a luat o moleşeală și am aţipit. După câteva clipe, m-a trezit un zgomot de zurgălăi. Am sărit repede în picioare și m-am repezit la balustradă. Moș Crăciun tocmai dădea colţul blocului, cu sania lui cu reni! Iar mi-a scăpat, pramatia! Și ce reni frumoși! Cum mai străluceau alămurile pe hamuri! Cam atât îmi amintesc. M-am trezit apoi, dimineaţa, cu febră și dureri de cap. Sub brad zăceau, ca și în anii trecuți, niște portocale, un maieu și două perechi de ciorapi cu dungi verticale, noi nouți, cu eticheta pe ei.

STEAUA, PLUGUȘORUL ȘI CALUL FĂRĂ COADĂ
Mi-a trecut repede supărarea, căci în anul ăla am mers pentru prima dată cu plugușorul și am făcut o grămadă de bani. I-am investit într-un ceas electronic de care eram atât de mândru încât umblam cu mâneca dreaptă suflecată, ca să se vadă de departe. Ieșeam în fața blocului, schimbam o vorbă-două cu prietenii, apoi îmi priveam, cu un gest natural (pentru care muncisem cu orele în fața oglinzii) ceasul prins pe brațul învinețit de frig si ziceam cu un ton plictisit: „e patru și șaptesprezece…”. Sigur, prietenii îmi atrăgeau atenția că le-am mai zis și când a fost trei și patrușopt, ba chiar și patru fără 3 minute, dar eu nu puneam la suflet răutăţile astea, îi compătimeam pe bieţii copii că n-aveau și ei ceasuri.

Ei și când am văzut eu câți bani se fac cu uratul, mi-am făcut un plan de bătaie, ca la anul să pornesc cu o zi-două mai devreme, să strâng mai mult. Și au venit, în sfârșit, sărbătorile. Mi-am luat steaua pe umăr – o făcusem la traforaj și o ornasem cu ceva hârtie colorată, dar cum nu mă dădea talentul afară din casă nici la traforaj și nici la design, a ieșit o ciudăţenie diformă, motiv pentru care m-am văzut nevoit să o etichetez: am agățat de ea o coală de hârtie pe care am scris mare „STEAUA”, ca să fie clar ce reprezintă. Și-am început să bat cartierul în lung și-n lat, cu placajul pe umăr.

Am adunat, în scurt timp, o sumă considerabilă. După cât de umflat îmi era buzunarul, bănuiesc că aveam deja de vreo 4-5 ceasuri. Numai că, odată cu lăsarea întunericului, lumea a început să petreacă. Și, binedispusă fiind, s-a apucat să mă cinstească cu alcool. Acuma, chiar dacă aveam numai 9 ani, eram deja destul de rezistent la băutură, că doar colindasem și cu un an în urmă, dar nu chiar într-atât încât să fac față entuziasmului zecilor de familii de proletari care se simțeau jigniți dacă nu ciocneam cu ei un pahar. Nici nu mai ştiu cum am ajuns acasă, ce e sigur e că mi-am pierdut steaua și aproape toţi banii adunați până atunci. Noroc că ai mei n-au băgat de seamă când am intrat, din cauza gălăgiei vecinilor – cărora le mulțumesc pe această cale, căci fără ajutorul lor nu ştiu cum as fi reuşit să explic cele zece-douăzeci de încercări de a băga cheia în ușă.

Dar am uitat repede supărarea pricinuită de pierderea banilor și am început pregătirile pentru plugușor. Îmi trebuia un buhai, așa că mi-am luat bicicleta și m-am dus la bunică-mea, să împrumut câteva fire de păr din coada calului și, cum nu eram expert nici în fabricarea buhaielor, am cam lăsat calul fără falnica-i coadă până m-am declarat mulţumit. Am citit pe figura bunicii că nu-i foarte încântată, dar na, ce știe ea cât de greu se fac banii!

PRIMIȚI CU ZIUA LUI CEAUȘESCU?
Plugușorul a mers bine, fără evenimente neplăcute, am strâns bani frumoşi și am devenit un client fidel al cofetăriei din cartier. Problema e că s-au terminat cam repede și mai aveam de aşteptat câteva luni până la Paște, când îmi propusesem să merg cu stropitul. M-am gândit, inițial, să inventez o sărbătoare, dar era prea complicat, trebuia compus un colind, explicat     oamenilor ce-i cu sărbătoarea aia, ș.a.m.d., așa că, în disperare de cauză, am decis să colind lumea de ziua lui Ceaușescu.

L-am luat pe Corci, prietenul meu țigan, care cânta la acordeon, poezia despre conducătorul iubit o știam deja căci ne învățaseră la școală și am pornit să colindăm cartierul. Eu recitam poezia, Corci mă acompania la acordeon; dar cum nu știa să cânte decât „Valurile Dunării”, ieșea o chestie de tot hazul. Mă gândeam că n-o să îndrăznească nimeni să-mi trântească ușa în nas, ceea ce s-a dovedit corect, dar ce n-am prevăzut e că n-o să primim bani. Fiasco total. Abia ce ne-a ieșit de două înghețate. Se vede treaba că oamenilor le era frică de Ceaușescu, dar nu dădeau doi bani pe el.

Am mai mers cu colindul de sărbători încă vreo doi ani, apoi crescusem și mi s-a făcut jenă să mai umblu pe la ușile oamenilor. Tot cam pe atunci pe Ceaușescu îl trăsese curentul prin găurile gloanțelor și, după o scurtă perioadă de entuziasm în care chiar copil fiind am simţit puternic solidaritatea oamenilor, lumea a luat-o razna.

Nu mi-e foarte clar de ce v-am povestit întâmplările astea, genul ăsta de amintiri pe care le stârnește în mine apropierea sărbătorilor. Poate pentru că e vorba de o lume familiară multora dintre voi, o lume demult dispărută, plină de privațiuni, paradoxală, în care libertatea era îngrădită la maxim, dar în acelaşi timp noi, copiii, cei din generația crescută cu cheia la gât, ne-am simțit mai liberi ca niciodată. Poate că pur și simplu ăsta e destinul nostru de emigranți, să asociem până la capăt sărbătorile de iarnă cu locul în care am copilărit. Sau poate că e doar un pretext ca să vă urez, cu mult drag, Crăciun fericit și La mulți ani!

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

+ forty two = forty seven