N-am fost întotdeauna atât de deştept pe cât sunt astăzi, deşi mă consider în continuare tot un prost şi un naiv, „calităţi” pe care probabil n-am să pot să mi le dezatribui vreodată. Îmi plac versurile unui cântec de muzică country, care sună în traducere liberă cam aşa:  „Nu mai sunt la fel de bun pe cât am fost odată, dar o dată sunt la fel de bun pe cât am fost dintotdeauna”.

Presiuni de diferite naturi, efectiv ne obligă pe cei care încercăm să facem o diferenţă în peisajul publicisticii în limba română să revenim la subiectul anilor de tristă amintire cunoscuţi drept „Epoca de Aur”, „Epoca Nicolae Ceauşescu” sau „Perioada construirii Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate”. Aceste presiuni sunt create în principal fie de intervenţii amnezice în legătură cu acei ani, fie de remarci maliţioase potrivit cărora există o mai mare preocupare pentru istoriografia Holocaustului decât pentru victimele comunismului. Există însă şi o a treia categorie de presiuni, care consider că mă priveşte direct, deoarece izvorăşte din retorica specifică atitudinii comunistoide în raport cu comunicarea. Ori dacă n-aş scrie despre asta, ar echivala cu o dezicere de unul dintre actele, numărabile pe degetele unei mâini, care mi-au decis destinul.

De ce comunicarea? N-am ştiut nici eu prea bine până când, într-o după-amiază friguroasă am luat copiii adolescenţi la un film care mi s-a părut potrivit pentru ei, din ceea ce aflasem până în acel moment: The Iron Lady. În acel film, cunoscuta actriţă Meryl Streep, în rolul lui Margaret Thatcher, are o discuţie aparent banală cu un doctor, în timpul căreia vorbeşte despre inapetenţa societăţii contemporane de a mai gândi. Oamenii vor să ia cât mai mult de-a gata, spune ea, refuzând să-şi urmărească gândurile. Acestea devin cuvinte, cuvintele devin fapte, iar faptele se transformă în destin.

Am avut atunci revelaţia că exact din cauza asta sunt condamnat să rămân pe veci un prost şi un naiv.  Într-adevăr, internalizând replica genială a personajului Margaret Thatcher care, evident, reflectă o persoană reală – întâmplător îi datorez viaţa parţial şi indirect pentru contribuţia pe care şi-a adus-o la căderea „Cortinei de Fier” – mi-am clarificat o dată pentru totdeauna de ce am ajuns în celula unei închisori ceauşiste.

Am ajuns acolo pentru că am avut prostia şi naivitatea de a transforma simţăminte în gânduri, gânduri în cuvinte şi cuvinte în fapte (tiparniţa ilegală construită de „grupul Băcanu” din care am făcut parte este astăzi una dintre „piesele grele” ale muzeului Newseum din Washington, D.C.). Aceeaşi prostie şi naivitate le am şi astăzi şi aş face acelaşi lucru (doar, poate, mai chibzuit) dacă ar fi s-o iau de la început. Arestându-ne, regimul a ştiut că gândurile noastre, transformate în cuvinte şi fapte, pot deveni destin. A încercat să oprească această transformare dar a refuzat să realizeze că noi eram doar fumul unui vulcan ce avea să erupă unsprezece luni mai târziu, fiindcă focul fusese deja aprins.

Deşi n-am cunoscut „regimul închisorilor ceauşiste”, fiind doar „arestat preventiv” timp de 93 de zile, n-aş vrea să se creadă însă că tortura psihologică şi nopţile de veghe în compania anchetatorilor Securităţii au fost o plimbare prin parc. Nu doresc nimănui să fie ridicat de acasă, unde nimeni nu ştia de activitatea ilegală, cum am fost eu, pentru crima de a fi spus ceea ce gândeam. Nu doresc nimănui să aştepte naşterea unui copil şi să afle, în acelaşi timp, că, din nefericire, s-ar putea să nu-l vadă niciodată deoarece sentinţa meritată pentru fapta săvârşită constă în pedeapsa capitală. Însăşi acest detaliu poate fi subiectul unei alte povestiri cu un sfârşit tragic petrecute practic în acelaşi vârtej al destinului…

Aşadar sper să nu vă dezamăgesc vorbind mai mult despre lecţiile pe care le-am învăţat decât despre faptele care m-au condus la însuşirea lor. De altfel, ce să spun nou, despre care nu s-a mai scris? Nu mi-ar fi ruşine să compar condiţiile de la Rahova unde, de bine de rău, auzeam vocile cristaline ale unor copii de grădiniţă în fiecare dimineaţă, prin geamul prin care străbătea o fâşie de lumină, cu condiţiile de la Canal sau din infaimosul „Experiment Piteşti”? Să spun ce am simţit când mi s-a comunicat că voi fi condamnat la moarte? Să povestesc cum mă „împrietenisem” cu un păianjen? Cum l-am văzut pentru prima dată pe Mircea Răceanu, cunoscutul dizident, urmare unei greşeli a gardienilor care l-au introdus în Celula 8 pentru câteva secunde? Cum ascultam tânguielile interminabile ale unei femei, cea care ne pusese la dispoziţie locuinţa conspirativă unde culegeam literă cu literă ziarul România? Cum am aflat, ieşind, de reacţiile prietenilor şi cunoscuţilor, dintre care majoritatea au început să-mi evite familia? Cum l-am căutat după revoluţie pe Petru Clej, despre care ştiam că aflase de la mama că sunt închis încă din primele zile de după arestare şi îşi exprimase solidaritatea fără rezerve, cu rugămintea de a veni la România liberă? Cum a rezistat soţia mea ca şi când ar fi avut certitudinea că totul se va termina curând, deşi nu se ştia dacă ne vom mai vedea vreodată? Toate acestea sunt „istorie” şi poate le va veni rândul să fie povestite cândva şi cu lux de amănunte.

Este însă important să facem un efort de reamintire pentru ca acele lucruri să nu se mai repete. Este nevoie de o atitudine clară, intolerantă în raport cu discursul comunistoid marcat de „eu ştiu mai bine decât tine” dar lipsit de argumente şi demonstraţii şi bazat pe forţă sau înşelătorie. Oamenii au început să uite. În loc să privească înainte şi să facă ceva cu libertatea lor, îşi îndreaptă privirile melancolice spre trecut unde, amestecate cu tinereţea lor şi sub eroziunea timpului, cozile la mâncare, controalele ginecologice obligatorii şi mai ales aplaudatul unor discursuri în care nu credea nimeni, alături de multe alte nenorociri, par mai acceptabile. De ce nu, repetabile!

Este important să oferim o alternativă acestor trăiri sau gânduri care minimalizează crimele trecutului, înainte ca ele să devină fapte şi destin. Dacă nu pentru România, măcar pentru ei înşişi să privească unii dintre cititori, atent, alternativele care se desprind din amintiri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

five + four =