„ACEASTA este întrebarea” – ar merita adăugat în subtitlu, parafrazându-l pe Shakespeare. Căci „a fi sau a nu fi” reprezintă totuşi partea facilă a lucrurilor, în particular pentru că acest articol este adresat unui public vorbitor de limba română iar românul, se ştie, a rezolvat dilema shakespeariană într-un mod perfect mioritic, trântind definitivul, absolutul, infinit mai adâncul „merge şi-aşa”.

Totuşi, odată cu globalizarea, respectiv cu fenomenul prin care o mare parte dintre noi, în căutarea unei vieţi mai bune, devenim gloabe mondiale, adică un fel de mârţoage cu ştaif care nu mai trag la orice căruţă ci numai la căruţe pe alese, începem să ne permitem şi luxul de a ne întreba şi CUM am putea fi, nu doar a fi sau nu fi.

Aşa s-a ajuns de mi-a venit ideea să scriu despre fericire. Şi pentru că post-Google nu contează prea mult ce mi se pare sau nu mi se pare mie ci ce spune enciclopedia enciclopediilor, într-o primă instanţă m-am repezit să caut o definiţie: „What is happiness?”. Fireşte, am procedat astfel pentru că totuşi cred în universalitatea rasei umane şi nu fac nicio deosebire între fericirea unui englez, a unui chinez sau a unui român etc., chiar dacă anecdotica abundă în clişee etnice.

Aşa cum vă aşteptaţi, cantitatea de rezultate este complet nedigerabilă într-o viaţă de om: aproape 62 de milioane de referiri. De curiozitate doar, şi nu pentru că aş considera stresul un antonim al fericirii, am căutat şi „What is stress?”. Rezultatul: circa 121 de milioane de referiri, practic dublu faţă de rezultatele anterioare.

Această proporţie la nivel de metainformaţie ne spune deja ceva, respectiv că mintea omenească este mai preocupată de suferinţă (stres) decât de fericire. Ne spune că, aparent, dedicăm statistic de două ori mai mult timp angoaselor noastre decât momentelor de împlinire. De fapt, nu trebuie să mire pe nimeni, de vreme ce întreaga structură a societăţii moderne se bazează atât de mult pe a avea şi atât de puţin pe a fi, în primul caz fiind necesare doze suplimentare de adrenalină prin care devenim mai apţi de luptă şi de competiţie pe când în cel de-al doilea devenim mai capabili să apreciem ceea ce este în imediata noastră vecinătate şi chiar propriile însuşiri, mai puţin agitaţi.

Dintr-un alt unghi, să ne oprim o clipă la… Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii. A doua propoziţie a acestui text este relativ necunoscută de publicul vorbitor de limba română. După ce, într-o primă frază, Declaraţia afirmă că este o lege naturală ca oamenii să-şi asume independenţa politică, pe baze raţionale care trebuie să poată fi explicate, în a doua frază spune (în traducerea mea liberă): considerăm drept adevăruri ce nu mai trebuie demonstrate că toţi oamenii sunt creaţi egal, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, între care se află dreptul la Viaţă, Libertate şi căutarea Fericirii.

Aşadar, potrivit părinţilor fondatori ai Statelor Unite, fericirea este un drept inalienabil, dobândit prin naştere de orice om. Mai vrem şi alte definiţii? Internetul este plin de citate despre fericire. Începând cu Aristotel (Fericirea depinde de noi), ori poate dinaintea lui (Mii de lumânări pot fi aprinse de la o singură lumânare şi viaţa lumânării care le aprinde pe celelalte nu va fi scurtată. Fericirea nu scade atunci când este împărtăşită – Buddha), fiecare personalitate a ţinut să spună ceva despre fericire. Iată câteva citate care mi s-au părut interesante:
„Succesul este să obţii ce vrei. Fericirea este să vrei ce obţii.” – Dale Carnegie
„Prima cerinţă pentru fericirea poporului este abolirea religiei.” –  Karl Marx
„Fericirea la oamenii inteligenţi este unul dintre cele mai rare lucruri de care am cunoştinţă.” – Ernest Hemingway
„Într-adevăr, omul doreşte să fie fericit chiar şi atunci când trăieşte de asemenea manieră încât face fericirea imposibilă. ” – Sf. Augustin
„Nu vei fi niciodată fericit dacă vei continua să cauţi în ce constă fericirea. Nu vei trăi cu adevărat dacă vei continua să cauţi sensul vieţii.” –  Albert Camus
„Cuvântul « fericire » şi-ar pierde sensul în absenţa tristeţii.” – Carl Jung
„Cea mai mare fericire este să avem convingerea că suntem iubiţi.” – Victor Hugo. ş.a.m.d… ş.a.m.d…

Sper că nu se aştepta nimeni să vină Ştefan Maier hodoronc-tronc şi să spună ceva original despre fericire, într-un articol care, ca de obicei, nu-şi propune mai mult decât să fie o temă de meditaţie. Îmi este clar un singur lucru însă, şi anume că în timp ce fericirea este relativizată de covârşitoarea majoritate a celor care vorbesc despre ea, subliniindu-se subiectivitatea acestei stări, dependenţa de atitudine, de criterii, de acţiunea individuală, opusul fericirii – pe care să-l numim suferinţă aici – are mereu conotaţii sociale, implică interacţie, trăire (în adversitate), contradicţie, luptă.

Probabil că dacă aş fi continuat să răsfoiesc sutele de citate despre fericire dintre care am ales, fără să comentez, pe cele câteva de mai sus, aş fi găsit şi următoarele:
„Fericirea e bună, dar în doze potrivite sănătăţii.”
„Mai fii şi nefericit ca să progresezi din când în când.”
„Dă curs clipelor fericite numai alături de cei angajaţi să le împartă necondiţionat cu tine. Ceilalți nu vor decât să te adoarmă.”

Dar n-am mai avut răbdare să caut şi aceste citate… Între altele, pentru că mai bine decât în orice altă definiţie, probabil că esenţa fericirii se regăseşte într-o anecdotă de pe vremea părinţilor mei, care suna cam așa: Preocupat de moralul din ce în ce mai scăzut al omenirii, în ideea de a face ceva pentru a înţelege mai bine ce-i face pe oameni fericiţi, Dumnezeu îl trimite pe Sf. Petru pe Pământ, să caute o fată fericită. Ajuns în America, Sf. Petru vede o grămadă de fete posace şi se opreşte să vorbească cu una dintre ele, care chiar plângea. „Ce-i fata moşului, de ce plângi?” „Sunt nefericită, domnule. Prietena mea are un boyfriend nou şi o maşină nouă iar eu tot cu rabla asta veche de cinci ani şi tot cu Jimmy de doi ani încoace, mă simt ca un rahat”. „Hmmm”, îşi zise Sf. Petru în barbă şi plecă mai departe, în Franţa, unde se opri, de asemenea, să discute cu o fată care plângea. „De ce plângi, fata moşului?” „Sunt nefericită, domnule. Prietena mea are o rochie nouă şi a slăbit trei kilograme, iar eu am tot rochia de acum un an şi nici nu reuşesc să slăbesc…”. Tot aşa, Sf. Petru face un periplu prin ţările dezvoltate şi prin alte câteva, iar într-un final revine să dea raportul. „Ei, cum stau lucrurile, Sfinte Petre?” îl întreabă Dumnezeu. „Doamne, am întâlnit multe fete nefericite pe lume şi câteva mai fericite, ici-colo, dar m-am oprit în cele din urmă la o singură fată, cu adevărat fericită, pe care am întâlnit-o la Moscova! (N-aţi uitat, sper, că e vorba de o anecdotă de pe vremea părinților mei, deci de prin anii ‘50) „Zău? Cum aşa?” „Da, Doamne. Sărea într-un picior, chiuia şi râdea, mai mare dragul s-o vezi. Am oprit-o şi am întrebat-o: Ce se întâmplă?” „Sunt fericită, mi-a zis. Sunt fe-ri-ci-tă!!!! Azi, la cantină, bucătăreasa a uitat să-mi rupă cartela de macaroane şi mâine mă duc şi-mi iau o porţie în plus!!!”

Nu mă pot abţine de la a deschide o paranteza despre intraductibilitatea acestei anecdote, al cărei deplin umor nu-l mai putem gusta (din nefericire, din fericire?) în ziua de azi. Cei care cunosc istorioara din sursa originală ştiu că fata se referă la cartela de macaroane spunând „talonchiki na macaronchiki” – ceea ce, în traducere exactă ar fi „carteluţa pentru macaronaşe”. Las cititorul să savureze înâlţimile filosofice la care a dus înţelepciunea populară, şlefuind fiecare nuanţă, definirea fericirii.

CITIȚI ȘI:

Cimitirul viu al meseriilor dispărute
România – o ţară sfâşiată de ambiţii tribale
Maladii, moarte, bani și politică

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

− one = one