Dacă nu Paştele, dacă nu Pesah-ul, dacă nu o aniversare în familie sau orice alt eveniment fericit, ceva intervine totuşi în viaţa noastră la începutul primăverii, declanşând o stare aparte.
Unii dintre noi asociază această stare cu diferite forme de dedicare religioasă. Alţii se avântă în noi proiecte: de suflet, de curăţenie generală, de săpat grădina sau câmpul, de pus seminţe, de întors o filă pe care scrisul stagnează sau descrie o poveste care nu le mai este pe plac. Dă aşa o boare în chimia creierelor încât unii găsesc o oportuntate de a-i manipula pe alţii să-şi dea chiloţii jos în metrou iar alţii, cu sutele, le execută sugestia. Unii pun paie pe focul urii, alţii lansează rachete sau rup relaţii diplomatice.
Văzut din afară, mă număr printre cei care au săpat voiniceşte la grădină. Totuşi, efortul fizic, deşi mi-a reamintit cumva vârsta şi mi-a punctat câteva locuri pe unde am început să scârţâi, n-a reuşit să-mi omoare incurabilul optimism cu care mă adresez de câţiva ani acestui personaj generic, existent doar în mintea mea şi care se numeşte: „cititorii”.
Simt mereu nevoia să-ţi spun câte ceva, dragă cititoare sau cititor. Deşi am mai făcut precizări şi m-am disculpat în trecut cu privire la faptul că mă iau prea în serios, dând o şansă să-mi dea cu tifla celor care, creduli ca şi mine în raport cu alţi autori, iau de bune cele ce spun, continui să am surpriza unor mărturisiri că idei pe care încerc să le transmit schimbă vieţi.
Astfel, recidivez şi revin cu propuneri şi perspective noi (chiar dacă „noi” numai pentru unii dintre noi), singura condiţie de la care nu am voie să abdic fiind aceea de a nu vă vorbi decât despre ceea ce mi se întâmplă şi mie. (E clar deja că nu va fi vorba de metrou, bombe sau relaţii diplomatice, în cele ce urmează).
Va fi totuşi vorba despre ură. Pentru că în acest început de primăvară vreau să vă propun, aşa cum mi-am propus şi mie, să găsiţi un moment de linişte într-o seară şi, poate, ridicându-vă privirile spre nesfârşitul con de univers în vârful căruia vi se află ochii, să meditaţi câteva clipe la persoanele, situaţiile, contextele, obiectele, timpul, imaginile, sentimentele, cuvintele şi aşa mai departe… pe care le urâţi.
Analizaţi-le pe rând şi veţi descoperi că nimic din ceea ce urâţi nu este, luat independent de reflecţia în conştiinţa dumneavoastră, suficient de rău, de ameninţător, de nefast, de periculos pentru a nu genera decât ură. Încercaţi să faceţi un pas în plus şi asociaţi ura şi repulsia cu frica. Veţi înţelege că ura este confuzie şi necunoaştere, lipsă de decizie în termeni acţionabili, frică.
Principalul obstacol care se află între un om şi viaţa pe care doreşte s-o trăiască este el însuşi.
Cam aşa mă gândeam să vă scriu ieri, în timp ce, săpând la grădină, mi se rupea inima de toate râmele pe care nu le-am adunat pentru pescuit, fiindcă e apa încă prea rece şi bibanii nu muşcă. Dar fiind începutul unei primăveri mai dorită ca niciodată, am avut aşa, ca un imbold, să mă împac cu mine însumi şi să-i îndemn şi pe alţii să facă acelaşi lucru.
N-o să ţină toată viaţa, poate nici nu trece săptămâna asta si iar urăsc ceva sau pe cineva, că doar selecţia naturală i-a favorizat pe cei capabili să producă noradrenalină în faţa pericolelor, şi fac parte dintr-o specie care aşa a supravieţuit. Dar măcar pentru un moment, ca un duş de aer proaspăt, mi-am reconciliat toate nemulţumirile şi am decis să acţionez împotriva lor fără ură.
Terminând şi ceea ce-mi propusesem să fac în grădină şi ştiind şi ce am de făcut în continuare ca să trăiesc viaţa pe care vreau s-o trăiesc, am avut chiar un moment de fericire. Ştiu, îmi veţi spune că fericirea este cel mai mare demotivant, dar totuşi… măcar o dată pe an trebuie să ne împăcăm cu noi înşine, să închidem definitiv nişte uşi care se tot bălăngăne de ani de zile şi să mergem mai departe.
Fie şi măcar pentru o singură zi, fără ură.
