Agonia lui D. a durat 77 de luni. În tot acest timp, o singură dată doctorii au afirmat cu oarecare siguranţă, luând în calcul că s-ar fi putut să fie totuşi vorba şi de o coincidenţă, că D. a recunoscut vocea soţiei sale. A fost în timpul unei examinări de tip f-MRI (mai pe larg, functional MRI) în care creierul este supus unor stimuli iar pe ecranul dispozitivului care crează imagini pornind de la semnale bazate pe magnetorezonanţă se identifică anumite zone care reacționează repetat la aceiași stimuli. În rest, nu putem şti cu certitudine dacă după encefalopatia anoxică D. a mai recunoscut vreodată pe cineva, dacă a mai avut vreodată gânduri coerente.

Cu toate acestea, în cei aproape şase ani şi jumătate de stat la pat, toţi cei care i-am fost apropiaţi şi l-am vegheat săptămâni şi luni de zile în şir prin spitale, prin staţii de reanimare sau cei care l-au vizitat, au simţit că D. luptă să trăiască. Şi în mod miraculos, deşi nu şi-a revenit niciodată, el a reuşit prin starea pe care o transmitea să insufle curaj şi speranţă.

D. a fost ceea ce se numeşte „un om anormal”. Cineva care nu se potriveşte cu statisticile din foarte multe puncte de vedere. A făcut paşi greşiţi dar a avut şi idei geniale – idei care crează şi astăzi de lucru pentru sute de oameni.

Altă poveste, care abia începe. Stau de vorbă cu L., în garaj. Este curioasă cu privire la forma unei mingii de fotbal american, aruncată undeva într-un colţ. Încerc să-i explic (ştiu că L. nu este în curba de normalitate) că, dacă ne imaginăm un oval prins cu un fir pe mijlocul lungimii (îi desenez în aer) care se învârte în jurul acelui fir repede-repede, ceea ce am vedea ar semăna cu mingea. „Aha, îmi replică ea, pe jumătate ar fi cam ca o parabolă care se învârte în jurul axei de simetrie. Tocmai am învăţat ecuaţia tangentei într-un punct la o parabolă”.

L. a învăţat asta cu mama ei, pentru că practic nu a făcut încă vârsta pentru a merge la şcoală. Nu îndrăznesc să deschid vreo discuţie cu ea pe teme de anatomie, biologie sau astronomie pentru că nu aş avea competenţa să-i fac faţă. De curând, L. s-a calificat în finala concursului american de spelling (rostirea perfectă pe litere a unor cuvinte-test în cadrul unei competiţii eliminatorii). În istoria, din 1925, a acestui concurs, doar patru copii de 8 ani s-au mai calificat în finală. L. abia a împlinit 6.

D. şi L. sunt două exemple extreme, în situaţii extreme şi fără altă legătură între ele decât aceea că sunt reale şi le cunosc personal. Anormalitatea lor (dar şi a altor persoane pe care le cunosc şi de care mă simt apropiat) îmi pare să dea răspunsuri la unele dintre problemele cele mai complicate ale existenţei mele – nu voi intra în detalii de data aceasta, dar voi spune că D. a fost o parte a găsirii unei soluţii la cea mai dificilă ecuaţie din viaţa mea, prin ceea ce a făcut înainte dar şi după ce n-a mai dat semne că ar recunoaşte pe nimeni, vocea mea fiind cea care, se pare, l-a trezit iniţial din coma profundă.

A scrie un articol pe care să am curajul să-l dau spre publicare este, pentru mine, o chestiune de dragoste. Nu pot să vin să torn aici baliverne despre „ce s-a mai întâmplat de când nu ne-am văzut”, comentând întâmplările pe care le reflectă mass-media la care oricine are acces şi-şi poate forma o opinie proprie. Nu pot să mă îndrăgostesc la comandă şi nici să învârt condeiul în aşa fel încât să pară că sunt entuziasmat, când de fapt nu sunt.

Uneori îmi imaginez articolele mele ca pe nişte luminiţe colorate (alături de multe alte luminiţe, generate tot de oameni care vor să comunice) într-un deşert de… normalitate. Vă întreb cu toată sinceritatea: problemele dumneavoastră cele mai dificile se pot rezolva pe căi normale? Nu cumva este nevoie de creativitate, non-conformism, un pic de nebunie chiar, pentru ca să săriţi peste obstacolele despre care toată lumea „cu bun-simţ” spune că sunt de netrecut?

Cei pur şi simplu mulţumiţi sau nemulţumiţi de starea lor curentă sunt cei „normali”. Cei care îşi doresc şi pot să producă schimbare sunt diferiţi şi văzuţi drept „anormali” de către majoritate. Dedicaţi o clipă vă rog, identificării acelei componente anormale a dvs. capabilă să vă ducă unde doriţi şi, cu puţină şansă, o veţi găsi. Dacă n-o găsiţi, asociaţi-vă cu „anormalii”. Aveţi nevoie de ei.

CITIȚI ȘI:

De ce nu este timpul important
Maladii, moarte, bani și politică
Un somn de 30 de ani

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

66 − sixty one =