Am emigrat din România pentru că nu eram „român”. Sau, cel puţin aşa am înţeles din momentul în care am început să înţeleg lumea din jurul meu. Copil fiind, am suferit mult din cauza asta – copiii nu vor să fie diferiţi, vor să fie la fel ca ceilalţi. În adolescenţă m-am obişnuit şi am îmbrăţişat ideea că viitorul meu este în Israel, pentru că, nu-i aşa?, evreii aveau în sfârşit ţara lor. Cum am ajuns în Israel însă, în 1965, am devenit imediat român, aşa cum imigranţii din Franţa erau francezi, cei din Anglia, englezi, cei din Maroc, marocani.

Auzeam uneori discuţii de genul: „Felicitări, am auzit că ţi-ai măritat fata, pe cine a luat?” „S-a măritat cu un polonez, dar e un băiat bun, nu bea”. Pentru că eticheta de marocan, de exemplu, era adesea însoţită de stereotipul „criminal”, cea de român era asociată cu „hoț”, polonez sau rus = „bețivan” etc. etc. Populaţia Israelului s-a maturizat însă mult în ultimele patru decenii, este mult mai omogenă şi nu prea mai auzi asemenea caracterizări. Şi asta graţie, în mare parte, armatei israeliene, considerată un melting pot al societăţii israeliene, unde toţi recruții sunt tratați la fel, indiferent de originea lor, principiul fiind dus mai departe apoi de ei, în viaţa civilă.

Când m-am stabilit în Anglia, am devenit britanic „de origină israeliană”, Israelul fiind ţara din care venisem. Identitatea mea naţională părea acum tot mai vagă, mai estompată. Pentru mine, acest lucru nu constituia o problemă. Nu mai simţeam de mult nevoia de a aparţine vreunui grup. Când cineva m-a întrebat în tinereţe ce sunt, i-am răspuns: „I am Jewish but freelance”. Atunci crezusem că fac o glumă bună, mai târziu mi-am dat seama că spusesem exact ce simţeam. Pe alţii însă, lipsa unei identităţi clare îi pune în mare încurcătură.

În august 1972 am plecat cu soţia mea şi cu prietenii noştri Edy şi Rodica, din Frankfurt, într-o vacanţă de o săptămână în Elveţia. Am vizitat Geneva, Lausanne, ne-am plimbat pe munte, am descoperit atunci superba brânză elveţiană Gruyère, pe scurt, am petrecut o săptămână extrem de plăcută. La întoarcere, am decis să conduc eu întâi. Trecând prin Neuchâtel, la un stop chiar în faţa maşinii, lumina s-a schimbat din verde în galben. Am ezitat o secundă, dacă să accelerez sau să opresc şi, în cele din urmă, am frânat. Şoferul camionului din spate, care mizase pe prima mea opţiune, a frânat şi el, dar prea târziu şi ne-a lovit portbagajul. Am coborât amândoi din vehicule ca să schimbăm numele societăţilor de asigurare şi alte date, când, după câteva minute, lângă noi îşi făcu apariţia un poliţist. Conversaţia s-a derulat în franceză:

– Domnule, mi se adresă el, am văzut accidentul. Dvs. nu aveţi nicio vină, aţi fost lovit din spate. Trebuie totuşi să-mi arătaţi permisul de conducere.

I l-am înmânat.

– Nu sunteţi francez? Acesta este un permis britanic.

– Nu sunt francez, locuiesc la Londra, am răspuns.

– Îmi puteţi arăta paşaportul?

– Desigur, poftim!

– Nu sunteţi britanic? Acesta e un paşaport israelian!

– Da, sunt cetăţean israelian, stabilit în Marea Britanie.

În acel moment Edy, din maşină, întrebă iritat:

– Ce se întâmplă? De ce ne ţine atâta?

– Ce limbă este aceasta?, întrebă poliţistul.

– Română, i-am răspuns.

– Şi de ce vorbiţi româna?

– Pentru că este limba noastră maternă. Ne-am născut în România.

Poliţistul făcu doi paşi înapoi şi se uită la placa de înmatriculare.

– Şi conduceţi o maşină înregistrată în Germania de Vest…

– E maşina mea, interveni Edy, din interior. Locuiesc la Frankfurt.

– … Şi faceţi accident în Elveţia, îşi urmă poliţistul firul, gândindu-se probabil cum va spune povestea mai târziu, la o bere, colegilor săi.

După ce îşi notă numele meu, numărul de paşaport şi cel al maşinii, îmi înapoie actele, duse două degete la chipiu şi ne spuse:

– Puteţi pleca. Drum bun. Sunteţi cel mai internaţional caz pe care l-am avut vreodată la Neuchâtel!

Peste câteva minute, printre hohotele de râs din maşină, am decis că asta suntem: internaționaliști, cetăţeni ai lumii.

Eram tineri, nu ştiam atunci că ne amăgim. Dar astăzi, 45 de ani mai târziu, nu mai am niciun dubiu. Nu eşti ceea ce crezi că eşti ci ceea ce decid alţii. Iar dacă nu eşti de acord cu ei, dacă nu te simţi bine în grupul în care eşti, nu ai decât o soluţie: să te declari „freelance”!

Acest articol a apărut și în revista online Acum.tv și a fost preluat cu permisiunea dlui Ștefan Maier, redactor-șef.
.