Sărbătorim anul acesta 30 de ani de la Revoluția română. Presupunând că revoluția noastră a avut ca speranță un grad sporit de libertate, de adevăr și de bine, care să se reflecte în viața poporului român, ar fi de dorit să facem o radiografie a ceea am devenit astăzi, în lumina a ceea ce am fost și am sperat atunci.

Am să încep printr-o mărturisire personală. De câte ori revin în România, sunt plăcut surprins să constat că oamenilor nu le mai e frică, așa cum în bună parte ne era nouă în vremea comunistă. Posibilitatea de a vorbi liber, chiar dacă nu reprezintă adevărul, este mai importantă decât necesitatea de a tăcea pe motiv că nu deținem adevărul absolut, mai cu seamă atunci când acest adevăr este o comandă statală. Această aserțiune se aplică și în cazul filosofiei. Încă de pe vremea lui Socrate, cucerirea adevărului era despre „a ști că nu ști” și era o invitație de a depăși primul pas, faptul că „nu știm că nu știm”, care desigur nu se oprea aici, ci viza o a treia etapă, anume aceea că trebuie „să știm că știm” și mai cu seamă „ce este ceea ce știm”, respectiv ce sunt în sine libertatea, adevărul, frumosul, binele. Se încerca, încă de pe atunci, o cât mai clară determinare a noțiunilor de care ne folosim într-o propoziție, o încercare de eliberare de sub prizonieratul ignoranței.

Sărbătorim anul acesta 30 de ani de la Revoluția română. Presupunând că revoluția noastră a avut ca speranță un grad sporit de libertate, de adevăr și de bine, care să se reflecte în viața poporului român, ar fi de dorit să facem o radiografie a ceea am devenit astăzi, în lumina a ceea ce am fost și am sperat atunci.

Atunci am dorit adevărul pentru că nu se mai putea trăi în minciuna în care ne țineau statisticile comuniste, am dorit libertatea pentru că nu mai puteam îndura închisoarea gulagurilor cu același nume și am dorit binele fiindcă o duceam rău, ne era foame, frig și frică.

CITIȚI ȘI: Amintiri din beciurile Securității lui Ceaușescu

Dacă ne uităm unde suntem acum, cred că putem afirma că am făcut pași importanți de la acea stare a lucrurilor. Oamenii circulă liber la orice oră, este o lume multicoloră, bine îmbrăcată, un tineret mai destins, nu te mai ia poliția pentru că nu ești la serviciu la ora 10 dimineața, nu mai vezi persoanele acelea în haine gri, ponosite, cu fețe triste, descumpănite, hărăzite unei fatalități pe care atunci o credeam de nedepășit.

Așadar, astăzi suntem „liberi”. Putem trăi unde vrem, chiar și-n propriile orașe care în vremea aceea erau închise, putem avea o poziție critică față de cei ce ne conduc, călătorim mai mult, avem mașini de ultima oră la fiecare colț, mall-uri, centre comerciale, librării pline de cărți, Internet, celulare, piețe cu hrană eco, pensiuni noi cu fonduri europene, piscine cu apă sărată în munți – toate spre delectarea de azi, după acele vremuri triste.

Am năzuit atunci să obținem un grad sporit de adevăr, bine, libertate, datorită suferinței, uneori insuportabilului, nu pentru că am fi știut ce sunt aceste noțiuni în sine. Calitatea revoluției de atunci constă în însăși mișcarea care îndrăznea să se opună față de ceea ce era de neimaginat să i te opui. Nu aveam un proiect de țară pe termen mediu și lung, în afară de Proclamația de la Timișoara, pe care noii actori ai puterii s-au grăbit s-o ignore. Ceea ce am trăit atunci, personal, la Timișoara au fost adevăruri vii, intense, pe care le-am descoperit pe propria noastră piele, pe măsură ce încercam să îngropăm cadavrul unui sistem care-și vedea moartea. S-a strigat mereu „Jos Ceaușescu!”, dar pentru mine a fost clar din primele momente că ceea ce vizam era eliminarea sistemului, o realitate cumplită ale cărei zile începeau să fie numărate. Oricum, tot ceea ce am trăit atunci conținea triumful unei stări de spirit care nu se mai poate compara cu nimic din ceea ce a urmat în viața mea. 

Voi da un singur exemplu, deși asemenea miracole curgeau în fiecare momente ale acelor zile. Un copil se urcase pe un tanc și mama lui îi striga de pe trotuar să se dea jos că o să-l piardă, iar copilul striga înapoi la ea spunându-i că face asta pentru că o iubește.
Copilul acela era expresia pură și simplă a fiecăruia dintre noi, care-l priveam și începeam să avem curajul să privim în noi, să ne ridicăm deasupra despotismului. Ce-l împinsese să-și transgreseze frica, descoperindu-și natura lui intimă, spiritul din el? Revolta împotriva minciunii, hoției, oroarea că se trăsese în semenii lui, iluziile vârstei? Toate, probabil. Nu mai conta. Nu mai era timp de nimic. Toți care am fost acolo l-am urmat minut cu minut. Pentru că am simțit cu toții că el ieșise din captivitate. Prețul eliberării noastre a fost prezența lui pe tanc. Ne plătea pe noi cei aflați în stradă cu propriul său risc. Ne elibera tot mai mult de orice servitute cu o viteză și o atracție irezistibile. Fiecare porțiune din noi se desfăcea pentru a elibera o energie nebănuită, până când am cucerit în noi ceea ce regimul nu ne garantase în fapt – și mai ales ne furase: libertatea.

Un regim e cu atât mai bun cu cât îți garantează prin legi democratice dreptul tău fundamental: libertatea individuală, dreptul fundamental de a gândi, a vorbi și a acționa în mijlocul semenilor tăi potrivit propriei determinări, în limita unor legi definite pentru buna conviețuire. Este un drept pe care în etapa actuală, cred, România l-a cucerit.

Însă aici nu se încheie totul. Ideile, gândurile noastre, au ca menire înfăptuirea unei lumi mai democratice, mai bune. O revoluție fără o transformare pe cât posibil mai dreaptă, mai bună, începând cu noi, dar continuând cu realitatea politică, economică și socială, în această direcție, nu-și atinge obiectivul. Idei cum ar fi pacea, securitatea individuală și colectivă, bunăstarea, armonia, învățătura, sănătatea chiar, nu vin de la sine fără contribuția noastră. În plus, ele nu sunt simple himere revoluționare, fruct al unei imaginații nerealizabile, pentru simplu motiv că există destule țări în lume în care funcționalitatea lor este pusă în practică. Nu în mod absolut, dar în orice caz în chip foarte apreciabil și încurajator, ca dovadă că perfecționarea ideilor noastre, corectarea erorilor și punerea în practică a unei lumi ameliorate, nu sunt simple utopii. Oricum, România de azi are o altă ontologie, în bună parte îmbunătățită, față de cea lăsată de către terifianta lume comunistă.

Din păcate, Revoluția română de la Timișoara a fost în mare măsură confiscată de către o bună parte din prima și cea de-a doua garnitură a conducerii comuniste. Desigur, România nu dispunea atunci de persoane bine pregătite politic, care să-i asigure tranziția spre o reală democrație, exceptând câțiva care veniseră din străinătate și care ar fi putut valorifica experiența lor trăită într-o lume liberă. Existau și câțiva deținuți politici eliberați, care trăiseră în regimul dinaintea dictaturii comuniste și care ar fi fost extrem de utili pentru tranziția spre o veritabilă societate democratică. Manipulările, ușor de întreprins după un regim dictatorial, au determinat însă marea mulțime să-i aleagă tot pe cei care le controlaseră până atunci viața.

CITIȚI ȘI: Revoluția, un episod tragic din istoria României

Așadar, populația își câștigase dreptul de a gândi și vorbi cum dorea. Dar deja aici, dincolo de dramatica pauperitate economică pe care poporul trebuia s-o suporte, apărea pentru el o exigență. De la bun început, gândirea și vorbirea necorelate cu valorile morale, dincolo de faptul că în sine sunt vulgare, riscă să cadă în iraționalismul cel mai periculos și în manipularea cea mai riscantă. Aici mulți dintre politicienii noștri au făcut proba unei măiestrii jalnice.

După ce vechii comuniști ne mințiseră cu toată mass media pe față, asigurându-se că oricum nu avem nicio posibilitate de a riposta, acum, în așa-numita democrație, mijloacele s-au mai rafinat. Bazându-se pe faptul că populația fusese mințită și-n marea ei majoritate nu participase, nici prin cunoaștere, nici prin înțelegere, la exercițiului politic deoarece fusese dirijată și trebuia doar să asculte și să execute munca la comandă, cei care au luat preluat frâiele conducerii au profitat de acesta situație. Marea masă n-avea nici cunoașterea și nici practica de conducere statală în care se cocoțase nomenclatura de tristă amintire.

Nu se mai mințea pe față, ci a început un amestec de informații corecte cu cele incorecte. Populația, buimăcită de experimentul comunist, neavând alte modele în precedentul regim, a votat așa cum a putut. Poporul, oricât de entuziast era, avusese o cotă mică totuși ca participare activă la revoluție. O mare majoritate era în bună parte – cu un termen marxist – alienată, desigur fără să aibă vreo vină. Comuniștii reușiseră să elimine cota de participare activă a oamenilor la treburile cetății. Singurii participanți fuseseră cei care le ascultaseră necondiționat ordinele.

Lucrurile erau complet nebuloase: erau cei înfometați, înfricoșați, derutații, oportuniștii, cei care aduseseră cântece de slavă, cei care aplaudaseră cultul care tocmai se destrăma. Au urmat inconștienții, exaltații, săritorii care ne apărau de așa-numiții teroriști, apoi comandarea monstruoaselor mineriade. Peste toate, ca într-o epigeneză a cântecului, au fost și cei cu mintea mai clară, Piața Universității, care nu voiau să lase pradă reușita Revoluției, atât cât era, pe mâinile noilor comuniști, care tocmai apăruseră la festin. Nu mai voiau să-și crească copiii într-o lume înspăimântătoare, de care tocmai credeau c-au scăpat și cântau pentru una mai bună.

Trecerea la așa-numita lume nouă, cu economia ei de piață, s-a făcut de fapt cu noii comuniști, aflați la puterea dinainte, care controlau acum noua orientare, promițând o nouă direcție și noi reforme, după ce-și însușiseră privatizarea. Au existat și excepții care în fapt au confirmat regula. Problema nu este doar de natură revendicativă față de aceiași actori, remasterați acum cu „față mai umană”, ci mai ales față de faptul că ei au încetinit punerea în practică a unei noi economii, care să îmbunătățească viața cetățeanului, au lăsat birocrația în inerția ei, corupția făcându-și apariția și mai virulent pe fondul unei liberalizări față de trecut și, desigur, pe fondul dificultăților economice inerente tranziției. Comuniștii vechi ne făcuseră pe toți egali, dar egal de săraci; noua putere compusă din neocomuniști cu față binevoitoare nu voia sau nu știa cum să rezolve această stare de tranziție, mizeră, neproductivă.

Într-o scrisoare către Cioran, Noica spunea că un popor nu se poate salva doar printr-un poet. Noica se referea la condiția limbii române, dar vorba lui poate fi extrapolată și la schimbarea profundă a României. Va trebui să încetăm a spera în apariția unei forțe misterioase, încarnate, un Deus ex machina care să pună România pe drumul propășirii. Această așteptare are ceva din mitul salvatorului unic, manipulat cu atâta cinism de către nomenclatura comunistă. Toate intransigențele modelului unic au condus omenirea înspre fanatice dictaturi. Ceea ce nu înseamnă deloc că nu avem nevoie de modele. Dimpotrivă, cu cât acestea sunt mai adecvate, mai benefice poporului în slujba căruia s-au pus, cu atât sunt mai eficiente. Conducătorii pe care poporul îi desemnează prin alegeri libere și care se comportă moral și eficient față de cei care i-au ales, vor fi priviți cu aceiași ochi cu care ei privesc demnitatea cetățeanului. Însă ceea ce contează pentru conducătorii unei națiuni nu este doar buna lor intenție, presupunând că aceasta este prezentă, ci felul în care ea este aplicată la nevoile concrete pe care le are o țară, în contextul dificil, extrem de provocator al geopoliticii actuale, a unei lumi globalizate, deschise.

Am afirmat la început că noi am luptat pentru libertate, adevăr și o țară mai bună. Dar faptul că a căzut dictatura comunistă nu însemna că aceste principii au apărut inopinat prin simpla cădere a tiraniei. Munca de curățire a realității crunte pe care o moșteneam și punerea în loc a unei Românii îmbunătățite necesita o construcție nouă, care s-a adeverit a fi destul de anevoioasă. Din ce cauză?

În primul rând pentru că neajunsurile unei societăți nu dispar nemijlocit prin căderea unei dictaturi: chiar și presupunându-i buna intenție, noua administrație a țării nu avea experiența nici a economiei de piață, nici a democrației în sine. Mijloacele pentru trecerea la o lume nouă nu le erau prea clare și nici n-au făcut consensul celor care decideau atunci înspre ce anume ne îndreptam. Unii vorbeau despre democrație originală aplicată particularității românilor, alții vorbeau despre modelul occidental european, alții se agățau chiar de un model socialist, de astă dată deschis și flexibil față de închistarea în sine a vechiului experiment. Panoplia de păreri reflecta dezorientarea. România era prinsă, desigur, în poziția geostrategică a țărilor între care se afla. Dar oricum au stat lucrurile, oamenii erau însuflețiți de cauza înscrierii într-un partid, de credința că într-un fel au înțeles valoarea, utilitatea implicării lor. Personal, îmi aduc aminte că nu am putut adera la nimic altceva decât la cauza ecologistă. Se vede bine cât de actuală este în continuare această necesitate. România a tăiat în acest interval pădurile într-un ritm infernal, de neconceput.

În prezent, România este supusă unor provocări fără precedent. A ales calea guvernării liberale, ceea ce însemnă în primul rând calea respectului față de independența celuilalt, calea dialogului creativ. Se înțelege că libera inițiativă și libera concurență, stimulate de către un guvern responsabil, vor conduce la o economie performantă, o industrie și o agricultură pe măsură, cât și la o libertate de conștiință sporită. Trebuie să înțelegem faptul că facem parte dintr-o Europă în care, dincolo de apariția multiplelor dificultăți inerente, s-a ajuns la o fază în care realizările acesteia sunt fără precedent istoric.

CITIȚI ȘI: Despre mândria de a fi român la centenar

Am să încerc să explic felul în care percep situația actuală într-o manieră cât mai obiectiv posibilă. A împodobi starea de fapt nu ne servește la nimic, iar a o deprecia sau dramatiza de asemenea. România dispune de un potențial agricol substanțial, cât și de o însemnată virtualitate turistică. E dezolant să vezi atâta teren agricol nefolosit, în vreme ce statul, imediat după Revoluție, ar fi trebuit să se implice, cumpărând utilaje moderne pe care să le pună la dispoziția țăranilor, într-un sector în care aveam totuși suficientă tradiție și experiență. Privatizarea agricolă cu mâinile goale a fost un fiasco de la bun început.

Fără nicio exagerare, litoralul Mării Negre, Delta Dunării, lanțul carpatin cât și deosebitele monumente turistice din Transilvania, Moldova, dar în fapt de peste tot cuprinsul țării, ar putea deveni un paradis al vizitatorilor. Dar pentru aceasta avem nevoie de o rețea rutieră care să se apropie măcar de cea din Uniunea Europeană. Nu este sub nicio formă acceptabil faptul că după 30 de ani de la Revoluție drumurile noastre se află încă într-o asemenea precaritate. N-aș vrea să discut aici felul în care corupția s-a infiltrat și în acest sector, încetinind ritmul de ameliorare a infrastructurii rutiere sau altor sectoare sociale, economice, de muncă. Eliminarea sau măcar diminuarea cât mai mult a corupției este cheia de bază pentru mersul bun al lucrurilor.

CITIȚI ȘI: Corupția noastră cea de toate zilele: de astăzi, de ieri, de alaltăieri

România dispune încă de importante resurse ale solului și ale subsolului, de o populație a cărei energie creativă poate fi valorificată în multiple domenii. Există suficiente rezerve de petrol, gaz natural și alte zăcăminte a căror exploatare și productivitate pot fi îmbunătățite. Industria petrolieră, chimică, metalurgică, învechită și depășită în era comunistă, nu a fost modernizată pe măsura competitivității necesare odată cu deschiderea țării. Suprafața împădurită ne situa, de asemenea, într-o poziție avantajoasă între țările europene. Nu fructificăm la justa lor potențialitate niciunul dintre aceste atuuri de bază. Dimpotrivă, s-au tăiat păduri într-un stil absolut inadmisibil, în timp ce reformele cu adevărat benefice și proiectele aplicate pe termen mediu și lung, cu adevărat folositoare, sunt împiedicate de incompetență, o birocrație greoaie și în parte coruptă. Corupția rămâne un factor de subminare a economiei și vieții sociale, cu consecințe dramatice pentru populația țării. Pentru un simplu document necesar unui cetățean, care într-o țară avansată se obține în 20 de minute, la noi ești pus în situația să alergi două, trei zile.

Aspectul edilitar al orașelor noastre lasă mult de dorit. S-au făcut îmbunătățiri pe alocuri, în special în zonele centrale, dar contrastele sunt încă izbitoare. Decalajul între mediul rural și cel urban este un flagel care continuă. Clasa de mijloc, ca element vital al oricărei societăți prospere, este aproape inexistentă la noi. Avem miliardari pe fondul unei sărăcii majore și o foarte fragilă clasă de mijloc. Avem comentatori politici, al căror rol e desigur important, mai cu seamă când au o critică constructivă, dar avem nevoie de mai multă moralitate la toate nivelurile, sau măcar o minima moralia cum se spunea odată. Avem nevoie de mai puțin comentariu, de mai multe proiecte concrete cu impact practic, de mai multă faptă.

Acum câțiva ani, având un părinte bolnav, a trebuit să vin din Canada și să particip la ceea ce se întâmplă în spitalele noastre. Dincolo de faptul că sunt zone într-o stare de salubritate dezolantă, medicii cu care ar trebui să vorbești trec pe lângă tine ca și când n-ai exista. Jurământul lui Hipocrate pare să fie o glumă de neînțeles pentru ei, într-o meserie de care depinde viața oamenilor și care ar trebui să implice o responsabilitate maximă. În orice caz, dacă nu te cunoaște nimeni sau nu ești recomandat de către cineva, riști o seamă de peripeții demne de filmul Moartea domnului Lăzărescu. Au fost persoane care mi-au mărturisit că au trebuit să intre în cabine ascunse pentru a plăti așa-numita (ce cuvânt!) spagă românească.
Pe coridoarele spitalelor din țara mea am trăit cele mai descurajante momente, alături de neajunsurile birocratice nesfârșite. Având reală nevoie de sprijinul medicilor, pe măsură ce avansau lucrurile am devenit tot mai descumpănit, mai dezorientat. Plecat în 1992 la Paris, întors pentru doi ani în România și din 1994 cu rezidență permanentă în Canada, nu mă mai puteam adapta, descurca, într-o situație pe care n-am mai trăit-o de mult. De asemenea, nu am avut sentimentul că poliția română este în slujba apărării și securității cetățeanului, una din funcțiile sale fundamentale. O anumită atmosferă care domnește în spitale poate fi extinsă asupra întregii societății românești, care la rândul ei se reflectă în spitale.

Sunt totuși multe aspecte care s-au îmbunătățit față de comunismul ultimilor ani ai dictaturii, unde totul era închis, gri, denaturat. Doar dacă deschideai ziarele și TV-ul se spunea că ești în paradis.

Sunt convins că românii sunt un popor fundamental bun, că au valori spirituale și culturale de mare profunzime. Dacă ar fi doar să ne exprimăm bucuria că probabil peste 85 la sută din populația României este creștin ortodoxă, ceea ce implică un umanism și o moralitate de mare profunzime, acesta ne obligă la o responsabilitate sporită. Aș dori să rămân cu mângâierea că românii sunt un popor primitor, harnic, a cărui creativitate poate fi mai bine acomodată pe măsură ce vom accede în mod constructiv la valorile europene.

CITIȚI ȘI:

România – o ţară sfâşiată de ambiţii tribale
De ce au înregistrat românii o rămânere în urmă față de Europa?
Impresii superficiale dintr-o altă lume

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

sixty seven − = sixty