„Atunci când există atâta incitare la ură, când adevăruri elementare sunt călcate în picioare, când amnezia este prezentată drept rememorare, când eroii reali sunt uitați și impostorilor li se ridică statuie, trebuie să susținem valorile care ne leagă pe cei care ne opunem oricărui etnocentrism xenofob, oricărui colectivism gregar, oricărui tribalism josnic și înjositor…” Vladimir Tismăneanu – din corespondența personală.

Continui să sper că nu totul este pierdut pentru România. Că în partida aceasta în care am nu doar senzaţia, ci chiar certitudinea că românii sunt un popor chinuit şi dezavantajat de urgiile istoriei, se va găsi totuşi un grup de jucători care să-şi dea mâna şi să se așeze împreună pe rănile nevindecate ale ţării lor, închizându-le cu răbdare şi cu dragoste.

Ceea ce văd astăzi, aflat la mare depărtare de pământul meu natal, nu este decât o ţară sfâşiată de ambiţii tribale, chiar dacă triburile nu poartă neapărat denumiri etnice sau toponimice ci mai degrabă au etichete funcţionale politice şi de statut social, de tipul „foştii securişti”, „pensionarii”, „oamenii lui X”, „militarii” etc. Totuşi, continui să sper că o parte dintre ei se vor scutura într-o bună zi de boala cronică a îngustimii mentale şi vor reuşi să vadă puterea Unirii, aşa cum au văzut-o cu multe generaţii înaintea noastră, cei care de fapt au pus bazele României.

Lumea de azi, deşi aparent are foarte puţine lucruri comune cu cea de acum un secol, ar trebui să recunoască măcar un punct critic în viaţa ei, similar cu necesităţile sociale de acum mai bine de 100 de ani: nevoia de Unire. De atunci, România a experimentat sau s-au experimentat pe ea tot felul de uniri: sub o singură coroană regală, la umbra zvasticii, împotriva zvasticii, sub talpa unui partid unic, în minciună şi prefăcătorie pentru a supraviețui, împotriva lui Ceauşescu şi a partidului unic, pentru Europa şi NATO şi câte şi mai câte. Cel mai unită este România în dezastre: cutremure, inundaţii. Astăzi, lipsită de scop şi viziune, dezbinată în respectul faţă de lege, în elementara dorinţă a propriei populaţii de a trăi în interiorul graniţelor ţării în care s-a născut, România nu mai este locuită de un popor ci de o adunătură de triburi care se mănâncă între ele.

Oare ce ar mai putea opri fărâmiţarea aceasta, atomizarea extremă a unei societăţi al cărui cel mai recent gest cu sens a fost participarea entuziastă la răsturnarea unei dictaturi? Au, la urma urmelor, românii nevoie de unire? (Poate vor răspunde și cititorii la această întrebare). Eu continui să sper că îşi vor da seama că au. Nu de unire împotriva altor popoare, a altor etnii, a unui preşedinte trecător sau a altuia. Românii au nevoie de acel tip de unire care să-i ajute să conştientizeze că străzile pe care aruncă nonşalant gunoaie sunt un bun comun. Că legile care îi protejează de crimă sunt un bun comun. Că omenia pe care o vor arăta semenilor lor se va întoarce într-o bună zi la ei înşişi, pe traseul unui circuit invizibil. Ei au nevoie să înţeleagă, mai mult ca oricând că acceptarea diversităţii, a alterităţii cu care au fost dăruiţi din plin ca popor reprezintă o avere şi nu un capăt de acuzare sau de dispreţ în ochii civilizaţiei contemporane.

Continui să sper că România își va regăsi afinitatea într-o unire şi cu propria diasporă, aceasta din urmă uneori frustrată, uneori îndurerată de necesitatea de a-şi părăsi ţinuturile copilăriei pentru a avea o maturitate decentă, uneori vexată de neregulile din ţară şi de ostilitatea cu care este privită, dar niciodată negându-şi originea sau dorinţa de a ajuta prin toate mijloacele, acolo unde ajutorul nu este deturnat sau tratat în bătaie de joc.

Continui să sper că se vor ridica funcţionari publici, de la poştaşul din comună şi până la preşedintele ţării, care vor începe prin a fi ei înşişi exemplu de respectare a legilor, de decenţă în viaţa personală, de refuz al nepotismului şi mitei. Care vor denunţa corupţia, în loc să-şi facă din ea o saltea mai pufoasă decât a altora.

România are nevoie mai mult ca oricând de unire în numele unor idealuri, capabile să se afle în competiţie pentru poziţiile decidente în viaţa publică, prin votul democratic obţinut în 1989 cu preţul vieţii atâtor nevinovaţi ucişi. .

Continui să sper că România se va uni şi va reuşi să iasă, pe cale paşnică şi definitiv, din ventuzele lipitorilor care îi sug sângele de zeci şi zeci de ani. Şi nu mă refer doar la grupuri obscure care, sub acoperirea unui fals patriotism, fură tot ce pot. Mă refer şi la obiceiuri, la religie, la superstiţii, la igiena personală, la respectul faţă de vecin, faţă de client sau faţă de angajator, la multiple moşteniri culturale care, în decurs de un secol, ar fi trebuit să se schimbe mult mai mult decât s-au schimbat în realitate deşi iată, şi azi, lucrul care le lipseşte cel mai mult românilor, oriunde s-ar afla, este Unirea.

CITIȚI ȘI:
Profesia: făcător de bine
Cât de diferiţi suntem?

Am Românie la pălărie

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

1 + two =