Nu, nu este vorba de un pește uriaş prins de un pescar norocos şi cu muşchii suficient de tari pentru a scoate din apă o astfel de namilă. Nu este vorba nici de un timp în care cineva a dormit neîntrerupt, fiind hrănit pe cale artificială.

Metafora somnului de 30 de ani se referă la o perioadă a vieţii care începe cam între 20 şi 25 de ani şi se termină, oarecum arbitrar, cam între 50 şi 55 de ani. Sau, dacă vreţi, o perioadă în care se produce inversul proverbului românesc „cum îţi aşterni, aşa dormi”. Inversul ar suna cam aşa: „de felul în care dormi, depinde cum îţi (re)găseşti aşternutul”.

De ce „somn”? Somn, pentru că în această perioadă a vieţii, ceea ce se întâmplă este ghidat, din perspectiva personală, de vise. Vise care la rândul lor reprezintă proiecţii ale educaţiei şi întâmplărilor copilăriei şi adolescenţei, suprapuse peste mijloacele independente ale maturităţii şi transformate în acţiune. Vise despre prietenie, despre dragoste, despre nemurire, despre confort personal, despre putere şi ştiinţă, despre imagine de sine şi performanţă personală, succes, realizare, prezenţă fizică, părerea celorlalţi despre tine, diverse posesii materiale, poziţie socială şi câte şi mai câte.

Aceste vise, reprezentând tot atâtea motivaţii, ne ajută vreo 30 de ani să ne dăm jos din pat dimineaţa şi să ştim ce avem de făcut, să sperăm, să luptăm, să o luăm de la capăt când nu reuşim sau să sărbătorim când am atins câte una dintre pietrele de hotar pe care ni le-am stabilit înainte de a ne cufunda în somn sau, de multe ori, chiar în timpul somnului.

Într-o bună zi ne trezim însă. Am obţinut de la viaţă tot ce am dorit. Am trecut prin încercări grele, unele care lasă cicatrici pe care nimic nu le poate şterge: pierderi irecuperabile. Am avut momentele de fericire pe care le-am visat. Am realizat că unele vise nu se pot pur şi simplu îndeplini sau chiar nu erau ale noastre şi n-am fost niciodată destul de motivaţi să ni le îndeplinim. Pentru altele nu am fost în stare atâta amar de timp (30 de ani!) iar acum este prea târziu: corpul nostru nu mai este acelaşi ca în tinereţe, unele analize nu au ieşit tocmai bune şi încheieturile scârţie când şi când. Mintea e oarecum alta. Ne-au murit foşti colegi de şcoală în toţi aceşti ani, la vârste incredibil de tinere; noi le-am supravieţuit. Ni s-ar fi putut întâmpla şi nouă acel accident, acel cancer, acea comoţie cerebrală.

Dintr-o dată realizăm că nu visele sunt cele pentru care ne mai dăm jos din pat dimineaţa, ci realitatea. Cineva are nevoie de noi şi nu mai putem întârzia cu capul pe pernă. Alarma ceasului sună. Pierdem momentul propice pentru a ajunge la timp la o întâlnire. Lipsesc pâinea sau laptele din frigider. Avem de participat la o şedinţă incredibil de plictisitoare, dar dacă nu suntem prezenţi ne pierdem jobul. Trece o maşină cu sirenă pe stradă, hurducăie gunoierii, sună cineva la telefon ca să ceară o donaţie pentru protejarea naturii. Inspectorul de infestaţii cu termite, ţânţari, coropişniţe, pureci, căpuşe şi tarantule amazoniene sună la uşă îmbrăcat la patru ace ca să propună un abonament lunar de dezinsecție cu produse naturale. Toate astea nu mai sunt vise ci realitate.

Visul s-a terminat. De acum încolo urmează să trăim din ceea ce am visat în ultimii 30 de ani. Pensia care s-a acumulat, credibilitatea de la job pe baza căreia totuşi nu ne dă afară că să angajeze pe altcineva mai tânăr, mult mai ieftin şi mai motivat, aflat în plină transă a propriului vis de 30 de ani, capabil să lingă şi pe jos şi pe sus că să-şi croiască o carieră. Casa pe care am agonisit-o în timpul visului, hainele care s-au cumpărat (ce bine că am păstrat câte ceva de acum câţiva ani căci uite, am început să intrăm şi la apă câte un pic şi ni se potriveşte şi o îmbrăcăminte mai veche!), maşina care încă mai merge binişor, zecile de obiecte şi obiecţele pe care le manipulăm, inclusiv acest computer care a rămas compatibil cu Internetul şi va rămâne ani buni de acum încolo – toate devin dintr-o dată bunicele. Nu mai trebuie schimbate cu ceva de ultima oră!

Realitatea vine însă, pe lângă percepţii semi-melancolice/derogatorii, şi cu unele lucruri clar bune. Nu mai trebuie să ne prefacem că suntem ceea ce nu suntem, pentru a ne adapta mai bine propriului vis. Nu mai trebuie să „facem frumos” în raporturile cu unele persoane care nu ne plac – fie şi din motive subiective, nu doar pentru că oricum sunt nişte nemernici, infatuați abuzivi şi mincinoşi.

În această realitate avem timp de grădinărit, de exemplu. De mers la un pescuit. De o lecţie de înot cu un nepot sau chiar un fiu dacă binecuvântarea unei familii mai mari a venit mai târziu. De o carte – oi-oi, de când n-am mai citit o carte! De o plimbare prin parc, pentru a ne dezmorţi încheieturile – da, acelea care au început să scârţie – parcă nici nu mai scârţie atât de rău dacă le mişcăm! De a omite răspunsurile la e-mailuri în care batem apa în piuă cu cine-ştie-cine de ani de zile sau de a le amâna cu săptămânile şi cu lunile. De a spune şefului ce gândim cu adevărat – oi-oi, de când vrem să-l băgăm în mă-sa! De a începe o carieră nouă, în care nu mai sunt implicate vise, ci realităţi şi experienţe trăite în somn în ultimii 30 de ani, înţelese şi aplicate în raport cu o mulţime de alte persoane care bântuie adormite şi bezmetice la tot pasul.

Cred că principala caracteristică a trezirii din „somnul de 30 de ani” este completa inapetenţă de a mai face compromisuri. Senzaţia profundă şi reală că viaţa este prea scurtă ca să continui să trăieşti în mici convenienţe care, luate împreună, se structurează într-o mare minciună. Curajul de a ne spune adevărul nouă înşine.

Mă gândeam azi, într-un peisaj cât se poate de realist – spălând veranda de lemn a casei cu unul dintre aparatele mele preferate, cel de spălare cu un jet sub presiune – la un anumit tip de jurnalism, întâlnit prea des în România:  de ce unii sunt astfel de „jurnalişti” şi eu nu? „Jurnalistul” la care mă refer derivă o plăcere din a spune mereu altora, direct sau indirect, cât sunt de proşti. La mine nu se întâmplă asta. Eu am mai degrabă perspectiva unui educator. De pe poziţia „cine are urechi de auzit…” Cred, cu alte cuvinte, în capacitatea oamenilor de a se trezi singuri din somn.

Un exemplu de „jurnalist”: acum un an l-am văzut pe un crainic TV foarte cunoscut (apare zilnic la ştiri pe un canal principal din SUA), la o recepţie cu 1000 de persoane la Hilton (frac, ştaif etc.) – eu fiind invitat la recepţia cu pricina – cum bagă mâna în bolul transparent cu cărţi de vizită introduse pentru tragerea la sorţi a unui iPad. Individul s-a uitat întâi în bol, apoi a pus mâna pe o carte de vizită pe care o ochise dinainte, s-a făcut că amestecă… și a scos cartea pe care pusese mâna iniţial. Ce să vezi? Chiar şeful echipei media care asigurase luminile şi sunetul pentru acel eveniment! A „prostit” dintr-un foc o audienţă de 1000 de oameni, dar ce mai contează faţă de milioane de alţii, pe care, probabil, îi consideră tot proşti?

Aşa se fac relaţiile, aşa se mănâncă fripturile grase. Aşa se obţin poziţii, privilegii. Aşa se realizează VISE MARI.

Aşadar, să nu vă pară rău. Lumea e o junglă şi unii dintre noi trebuie să stea ceva mai sus prin copaci, agăţaţi de crengi mai subţiri şi principii mai înalte, dacă punem mai presus de căldura turmei care pute, oxigenul şi peisajul. Avantajul, cred, este următorul: în realitatea cruntă, chiar dacă nu mai prindem un somn de 30 de ani mărşăluind conform, tot mai putem visa din când în când.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

fifty − forty =