Primul impuls care i-ar putea ghida atenţia unui autor care îşi propune să scrie câteva rânduri sub un titlu ca cel de mai sus (şi implicit cititorului care se oboseşte să parcurgă rândurile) ar fi să caute într-un dicţionar datele cele mai recente despre rezultatele cercetărilor genetice. Nu mi-am propus să scriu despre asta. Doar ca idee însă, potrivit acestor date, oricare două persoane sunt asemănătoare genetic în proporţie de circa 96% (până prin 2006 se credea că acest procent de asemănare s-ar fi ridicat semnificativ peste 99%).

Mi-am propus să propun spre discuţie un fel de „teorie personală” – neştiinţifică – despre nevoia umană de diferenţiere. Iată ce cred.

Cred că marea, copleşitoarea majoritate (nu am să dau procente, că n-am de unde, de aceea am folosit „copleşitoarea”) a oamenilor sunt bine intenţionaţi şi se nasc cu o înclinaţie naturală de a fi buni, cinstiţi, paşnici. Din păcate însă, societatea umană, în a cărei preistorie neterminată mi se pare că trăim încă, nu a găsit mijloacele de a ne ajuta să accesăm cu suficientă uşurinţă fericirea în exact ceea ce suntem şi să derivăm din aceasta siguranţa de sine care ne-ar permite să fim buni, cinstiţi şi paşnici aşa cum ne naştem.

Ba chiar dimpotrivă, societatea pare să facă tot posibilul pentru a crea fiecărei fiinţe umane sentimentul că are o valoare numai în raport cu ea.

În acest scop societatea limitează independenţa şi impune reguli chiar şi acolo unde acestea ar fi respectate natural, creând un sistem deopotrivă asigurator prin serviciile pe care le pune la dispoziţie dar şi subminând încrederea în sine, în principal prin sisteme educative defectuoase, bazate mai mult pe reproducere şi memorizare (calităţi esenţiale epocii trecute ale industrializării) şi mai puţin pe creativitate (mult mai necesară în ziua de azi). Ca urmare, indivizii ajung la vârsta tinereţii, atunci când diferite grupuri din care ar putea face parte nu au reuşit să le acapareze atenţia şi mintea – de exemplu biserica, sinagoga, moscheea etc. – lipsiţi de mijloacele specifice afirmării individualităţii şi, de cele mai multe ori, de deprinderile care i-ar putea face să fie competitivi pe o piaţă a valorilor.

Aşadar, fără creativitate, cum să îţi manifeşti individualitatea? Instinctiv, nu prin adăugare de valoare la ceva, ci prin decretarea sau cultivarea diferenţelor faţă de ceilalţi! Cum este mult mai uşor să te delimitezi de cineva dacă este rău, necinstit şi ameninţător decât dacă este bun, cinstit şi pașnic (adică aşa cum ne naştem cu toţii), oamenii caută în exteriorul lor justificările ce le vor permite să vadă în ceilalţi mai degrabă defecte decât calităţi. Religia este o „marfă” excelentă în îndeplinirea acestui scop dar nu este singura. Ba chiar religia începe să piardă teren substanţial în faţa soluţiilor de comportamente extreme de alte naturi, oferite de mijloacele atotpenetrante de comunicare în masă. Pe o plajă imensă care se întinde de la performanțe absurde, comice, intelectuale, artistice sau de multiple alte naturi cu care oricine îşi poate câştiga notorietate via Internet (vezi YouTube, Pinterest, Facebook etc.) şi până la abominabile acte criminal-sinucigaşe, oamenii caută să spargă rândurile unei civilizaţii pe care tot ei au creat-o. În această civilizaţie prea multora li se pare că în timpurile moderne contează mult mai puţin diferenţele de substanţă, ce nu pot rezulta decât din creativitate şi valoare adăugată, şi mult mai mult însăşi manifestarea cu orice preţ a diferenţelor, chiar dacă pentru asta trebuie negaţi, chiar elimitaţi fizic, oameni care, ca şi cei care îi neagă, sunt născuţi aproximativ egal de buni, cinstiţi şi paşnici şi trataţi drept răi, necinstiţi şi ameninţători.

Poate se vor găsi dintre dumneavoastră câțiva interesaţi să participe la o discuţie pe această temă, în care am putea încerca inclusiv să decelăm ce ne aparţine ca membri ai sferei umane şi ce promovăm din ideile care s-au ataşat în timp acestei sfere. Oare ele ne aparţin sau sunt construcţii ale unor exemplare slabe ale speţei umane care, prea adesea, pentru a-şi câştiga siguranţa de sine n-au făcut decât să adune piramide de proști în jurul lor şi sub ei? Suntem diferiţi nu pentru că suntem chiar atât de diferiţi în realitate sau prin vreo manifestare de excelenţă – creativitate, forţă, capacităţi speciale. Suntem atât de diferiţi pentru că ne complicăm viaţa inventând în mod special diferenţe, alimentându-ne egoul cu o „unicitate” de cele mai multe ori complet falsă.

Doresc cititorilor acestor rânduri să găsească în anul care vine acele repere care îi fac unici în valoare absolută şi nu doar prin comparaţie cu ceilalţi.