Nu-mi place să călătoresc fără să mă informez în prealabil despre țara de destinație, cred că este important să ai un minim de cunoștințe, astfel încât să fi capabil să ordonezi coerent informațiile cu care te vei trezi bombardat. Înțelegi mai puțin din ceea ce vezi sau ce ți se întâmplă atunci când nu poți situa informația în context.

Cu toate acestea, călătoria în Maroc m-a luat pe nepregătite. Când mi-am cumpărat biletul pentru Casablanca, tot ceea ce știam despre acest oraș aflasem din filmul cu același nume. Și anume că Ingrid Bergman și Humphrey Bogart sunt actori buni, naziștii răi și antipatici, iar francezii și americanii simpatici și mărinimoși. E posibil ca lucrurile să stea într-adevăr așa, nu zic, dar asta nu m-a pregătit în niciun fel să fac față stilului agresiv de negociere, sărăciei, mizeriei și bramburelii care domnește în acea parte a Marocului.

 

Bun, acuma nu aș vrea să las impresia că Marocul (și în special Casablanca) ar fi o gură de iad, dimpotrivă, poate fi un oraș fermecător dacă treci peste neajunsurile mai sus amintite. Este în întregime alb dacă îl privești de sus și grație lucrărilor de infrastructură în curs am convingerea că va arăta mult mai bine în viitorul apropiat.

Am luat trenul înspre oraș din gara situată foarte convenabil la subsolul aeroportului, ceea ce m-a costat o zecime din prețul taxiurilor ale căror tarife n-au nicio legătură cu realitatea percepută de noi, pământenii.

Trenul arată ca un personal care n-a mai fost amenințat cu mătura din mezozoic, dar își face bine treaba pentru care a fost proiectat. Nici taxiurile nu-s mai răsărite, de altfel, mercedesurile din anii ‘70-‘80 fiind încă la modă în Casablanca. De-a lungul căii ferate faci pentru prima dată cunoștință cu specificul național: petul de plastic și punga din același nobil material, adunate în grămezi și grămăjoare. Vezi apoi corturile din folii de plastic în care își fac veacul familii de ceea ce bănuiesc că sunt refugiați, cu cățeii și pisicile lor refugiate.

Am fost însă plăcut impresionat odată ajuns la hotel, dar numai până în momentul în care am avut ceva de rezolvat cu personalul de la recepție. De altfel, hotelul l-am ales pentru unicul motiv că era singurul din categoria lui care avea o notă mai mare de cinci din zece la review-uri. Casablanca e orașul cu cele mai prost cotate hoteluri, din toate locurile pe care le-am vizitat până acuma. Oamenii se plâng în general de mizerie, de faptul că personalul e nepoliticos, lipsesc produsele de bază iar apa caldă n-are domiciliu permanent, trece doar în vizită, din când în când.

După ce te obișnuiești cu grămezile de gunoaie de pe marginea drumului, te uimește însuflețirea care domnește pe străzi: e plin de oameni, n-am mai văzut atâta popor pe stradă de la revoluție încoace.

Se joacă fotbal în intersecții, cu patimă, cu faulturi, urlete și probabil înjurături. FOTO: Adrian Benea.

Se joacă fotbal în intersecții (n-am reușit să înțeleg de ce meciurile improvizate au loc aproape exclusiv în intersecții), se joacă cu patimă, cu faulturi, urlete și probabil înjurături. Autoturismele sunt obligate să ocolească porțile, iar apoi să facă slalom printre fundași, mijlocași și să evite șuturile atacanților.

Mi-am propus să văd cum arată L’ancienne Medina, (vechea cetate) moscheea Hassan II, a doua cea mai mare din lume, La Corniche, promenada care urmează conturul plajei, centrul vechi, cel nou și, desigur, Rick’s Café Américain, celebra cafenea din „Casablanca”. Am început cu aceasta din urmă, pentru că aveam nevoie urgentă de un boost de cofeină.

„Nu se poate să vizitezi orașul acesta fără să bei o cafea la Rick’s”, mi s-a spus. Ba uite că se poate! Căci deși muzica, localul, sună și arată exact ca în film, iar decorurile sunt copii perfecte, chelnerii n-au nimic din atitudinea personajelor din film. Sau poate au, dar numai față de clienții cărora le cad bancnote din buzunar la fiecare pas. Au refuzat să mă servească – deși cafelele figurau în meniu – din prea multă grijă pentru sănătatea mea, se pare: nu se face să bei cafea fără să mănânci. Mult. Și nu e ca și cum aveau prea mult de lucru iar eu îi încurcam, erau vreo 7-8 chelneri la impresionantul număr de doi clienți.

M-am mai lovit apoi în câteva rânduri de atitudinea asta păguboasă și am început să înțeleg, încetul cu încetul, de ce review-urile sunt în general proaste. Decât să primească mai puțin decât se așteaptă, marocanul pare să prefere să nu câștige nimic.

Am făcut o poză și am ieșit, fără să le mai ofer ocazia să-mi atragă atenția că nu ai voie să fotografiezi decât cu burta plină.

Vechea cetate începe chiar din spatele cafenelei și constă într-o rețea de alei înguste tăiate între pereții clădirilor istorice. Aleile mai largi au fost transformate în bazaruri în care se vând, în general, haine, încălțăminte, covoare și mâncare. Micile restaurante arată ca și cum ar fi capabile să te îmbolnăvească telepatic, dacă te apropii la mai puțin de o sută de metri de ele, iar peștii care se lăfăie pe tarabe la soare, pe post de soclu de muște îți anesteziază simțul olfactiv. Și o înghesuială teribilă. Bazar. Bazar veritabil. Exact așa cum mi l-am imaginat (mai puțin mirosul)

Moscheea nu e departe de vechea cetate, îi vezi turnurile imediat ce ieși din labirintul de străduțe. (cărora nu s-a obosit nimeni să le dea nume, motiv pentru care ai nevoie de un GPS ca să te orientezi) Este, într-adevăr, impresionantă. E construită pe piloni, deasupra mării, iar podeaua e de sticlă, astfel încât credinciosul poate studia fauna marină, dacă îi poftește inima.

Piața din fața moscheii geme de pelerini și turiști arabi, iar turiștii occidentali sunt suficient de rari, presupun, de vreme ce m-am trezit că o adolescentă îmi cere acordul să își facă un selfie cu mine.

Mergând mai departe, înspre promenadă și plaja surferilor, m-am oprit la un McDonalds, să mănânc ceva (nu-mi stă în fire să mă îndop cu hamburgeri când sunt în vacanță, dar așa s-a nimerit, pur și simplu nu am găsit niciun restaurant local care să-mi inspire încredere) și acolo mi s-a întâmplat un lucru cât se poate de curios: stăteam la o masă, cu hamburgerul și paharul de cola în față, pierdut în reverii și când m-am trezit, după câteva minute, aveam două pahare de cola – pline – înaintea mea. Nu pot multiplica peștii, dar se pare că mă descurc rezonabil cu cola.

Am umblat mult, am văzut multe, dar ce m-a marcat a fost experiența din ultima zi, cu șoferul de taxi. Deși am avut ocazia în câteva rânduri să constat, parțial, ce înțeleg marocanii prin negociere, abia la sfârșit am reușit, grație prietenului Hassan cu care era cât pe ce să mă iau la bătaie (riscam să pierd avionul pentru că Hassan ținea neapărat să mă ducă la el acasă, ca să luam mașina lui aia veche, care consuma mai puțin), să pun cap la cap toate piesele puzzle-ului.

Vă imaginați, probabil, cu naivitate, că negociere se cheamă atunci când unul propune o sumă, celălalt alta, apoi fiecare mai lasă de la el până când se ajunge la un compromis. Nici vorbă, după ce ambele părți au propus o sumă, negocierea marocană trece prin cinci faze: mai întâi faza de milogeală (am patru copii acasă și umblă toți cu încălțări desperecheate), apoi tactica umilirii (turiștii sunt în general de treabă, generoși, plătesc cât li se cere, tu de unde vii?), după care urmează faza amenințărilor mai mult sau mai puțin voalate (las că o rezolvăm noi, avem metodele noastre), după care faza de flatat orgoliul („Mon frère, rari sunt turiștii ăștia ca tine, care știu cum să se țină pe poziții”), și, în sfârșit, faza de reconciliere/prietenie (Mon frère, când vin la Montreal ieșim la o bere, fac eu cinste”).

Și toate astea în timp ce trecea pe roșu, cu viteză,  la fiecare intersecție, fără să se obosească să se asigure. „Taică-meu lucrează în poliție”, îmi zicea, mândru, în timp ce eu încercam să înțeleg ce puteri paranormale are taică-su de îl poate feri de accidente.

Una peste alta, am gustat experiența, dar dacă o să mă mai întorc vreodată în Maroc o să evit Casablanca – Marrakesh e un oraș mai interesant.

Și un mic avertisment pentru doamnele și domnișoarele care au Marocul pe lista țărilor de vizitat: nu umblați neînsoțite pe străzi, în marile metropole. Am fost martor la câteva scene demoralizante, când găști de tineri se luau de trecătoare, dar nu la modul tălâmb-galant-lejer agresiv tipic României anilor ‘90 ci agresiv la modul serios. Nu înțelegeam ce le ziceau, dar judecând după tonul vocilor, expresia feței femeilor și viteza cu care se îndepărtau, nu putea fi decât ceva rău.

M-am străduit să nu las să se vadă că nu a fost tocmai dragoste la prima vedere între mine și Casablanca, dar remarc că nu m-am achitat cu succes de auto-impusa sarcină. Lumea arabă din colțul Africii nu-i tocmai preferata mea. Dar cred, cu toate acestea, că este o experiență care merită trăită. Te ajută să înțelegi mai bine lumea în care trăim.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

eight + two =