Canada este unul din marii poluatori ai lumii (locul 10 în topul mondial) și una din țările cu o „tradiție” în a nu-și respecta angajamentele de mediu, care și așa sunt considerate printre cele mai puțin ambițioase din cadrul OCDE.
Stephen Harper, primul ministru conservator între 2006 și 2015, a fost primul lider care s-a retras din Protocolul de la Kyoto, în 2012, invocând faptul că obiectivele acestui tratat sunt incompatibile cu ambițiile energetice ale Canadei. În virtutea acestui acord (semnat în 1997, intrat în vigoare în 2005), Canada ar fi trebuit să-și reducă emisiile de gaze cu efect de seră (GES) cu 6% față de anul 1990, în perioada 2008-2012. Numai că în loc să scadă, în perioada respectivă emisiile GES la nivel național au crescut cu peste 30%. Când a devenit evident că angajamentul făcut la Kyoto nu putea fi atins, guvernul conservator a decis să facă un gest fără precedent, încetând să mai adere la principiile tratatului.
O PROBLEMĂ CRONICĂ…
Reputația proastă a Canadei privind mediul nu a început însă cu Harper. Ratarea obiectivelor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră este o problemă cronică aici, de aproape trei decenii.
A fost o vreme însă când Canada era considerată un lider în mișcarea ecologistă, contribuind cu cercetări științifice ce au dus la crearea Protocolului privind substanțele care epuizează stratul de ozon, adoptat la Montreal la 16 septembrie 1987. Apoi, în 1992, în cadrul Summitului Pământului de la Rio, Canada a fost prima țară G7 care a ratificat Convenția-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice.
În timp însă, poziția de lider a Canadei nu s-a confirmat. Angajamentul pe care și l-a luat la summitul din 1992, de a stabiliza emisiile GES la nivelul anului 1990 până în 2005, nu a fost respectat. Obiectivul pe care și l-a fixat la Kyoto s-a soldat cu un eșec, așa cum am menționat deja. Iar acum, promisiunea de a reduce emisiile GES cu 17% față de 2005 până în 2020, făcută în 2009 în virtutea Acordului de la Copenhaga, nu are nicio șansă să fie respectată. Din contră, un raport publicat în 2014 de Environment Canada, în care sunt elaborate trei scenarii, arată că până în 2020 emisiile vor crește. Mai mult, este probabil ca ținta pentru 2030, de a ajunge la 30% din emisiile din 2005, să nu fie nici ea atinsă.
Aceasta este de altfel concluzia unui raport emis de Auditorul General al Canadei la sfârșitul lunii martie, intitulat Perspectives on Climate Change Action in Canada. Raportul este produsul unei colaborări federal-provincial – singura provincie care nu a participat este Quebecul (în general Quebecul refuză să participe la proiecte largi cu federalul).
… ȘI GENERALIZATĂ
Că e vorba de guvernul federal sau de cele provinciale, de liberali, conservatori sau noi democrați, toți se întrec în a afirma că mediul reprezintă o prioritate, că schimbările climatice trebuie combătute și că gazele cu efect de seră trebuie reduse. Canadienii sunt sensibili la astfel de discursuri, pentru că la nivel individual există o conștientizare din ce în ce mai mare privind impactul pe care activitățile umane le au asupra mediului. Canadienii se străduiesc să recicleze, sunt atenți la poluare, la risipa de energie, se interesează de noile tehnologii verzi și cum pot fi ele integrate în viața de zi cu zi. Nu e deci de mirare că guvernanții promit tot felul de măsuri de protecția mediului.
Aceste promisiuni nu sunt doar pur electoraliste. Cheltuielile guvernamentale pentru programele de reducere a emisiilor GES, și în general pentru protecția mediului, sunt semnificative, atât la nivel federal, cât și provincial. S-au făcut numeroase progrese, fără doar și poate, însă toate angajamentele în materie de reducere a emisiilor GES luate de Canada din 1992 încoace au fost ratate sau sunt pe cale să fie.
Există deci o discrepanță între ceea ce se promite și ceea ce se realizează, dar și o problemă de coerență la nivel de politici de mediu.
Pe de-o parte, se acordă subvenții guvernamentale pentru industria petrolieră și gaziferă și se dă undă verde creșterii producției de energii fosile: potrivit Oficiului național de energie (Avenir énergétique du Canada en 2016), producția totală de petrol a Canadei este preconizată să crească la o rată anuală medie de 1.7%, trecând de la 3,9 la 6,1 milioane de barili pe zi în perioada 2014-2040.
Pe de altă parte, se preconizează o tarifare națională a carbonului, care ar trebui să se întâmple până la sfârșitul acestui an. În decembrie 2016, primul ministru Trudeau și toți ceilalți prim-miniștri provinciali, cu excepția celui din Saskatchewan, au semnat un plan național pentru climat, în virtutea căruia toate jurisdicțiile vor trebui să aibă un sistem de stabilire a prețului pentru carbon, fie printr-o taxă (carbon tax), fie printr-un sistem de plafonare și comercializare (cap-and-trade).
Cum va putea fi îndeplinit acest obiectiv este foarte incert, căci noul prim-ministru saskatchewanez este la fel de împotriva instituirii unei taxe pe carbon ca și predecesorul său. În Ontario, liderul conservator Doug Ford, precum și omologul său albertan Jason Kenny, sunt la rândul lor opuși acestei taxe; ambii au cele mai mari șanse să câștige alegerile provinciale ce vor avea loc în iunie a.c. în Ontario și în primăvara următoare în Alberta. Aceste trei provincii – Saskatchewan, Ontario și Alberta – reprezintă mai mult de jumătate din populația țării, așa că tarifarea națională a carbonului este foarte incertă.
Dar nu sunt doar aceste provincii și nu doar conservatorii care dezamăgesc în materie de mediu. Proaspătul raport al Auditorului General al Canadei, Perspectives on Climate Change Action in Canada, arată cum niciun guvern, indiferent de coloratura politică, nu-și ia în serios promisiunile. În Manitoba, de exemplu, planul elaborat în 2008 de NPD-ul provincial aflat la putere prevedea reducerea gazelor cu efect de seră cu 6% sub nivelul din 1990 până în 2012. Planul a eșuat. În 2015, un nou plan a fost conceput – fără prea multe șanse de reușită în opinia Auditorului General, care îl caracterizează drept „lipsit de detalii privind strategiile propuse și de estimări privind costurile și reducerile de emisii.”
Un alt exemplu, desprins din același raport: în 2011, liberalii ontarieni au elaborat la rândul lor „un plan de adaptare la impactul schimbărilor climatice”, menit să se desfășare pe durata a trei ani (Climate Ready: Adaptation Strategy and Action Plan 2011-2014). În 2016, la doi ani după ce acest plan trebuia să existe, doar 30% din acțiunile propuse fuseseră duse la bun sfârșit.
Excepție face, ca de obicei, Quebecul, care a fost prima jurisdicție canadiană ce a impus o taxă pe carbon firmelor producătoare de energie acum mai bine de un deceniu, în 2007. Bogat în resurse hidraulice, Quebecul produce 99% din electricitatea de care are nevoie din surse cu foarte puține emisii, fiind cea mai performantă provincie canadiană privind reducerea gazelor cu efect de seră și clasându-se pe un onorabil loc 7 în cadrul OCDE (Quebecul stă însă foarte prost la poluarea cu particule în suspensie PM10 provenite în special de la emisiile poluante generate de industrie, trafic şi încălzirea locuințelor).
Per total, performanța slabă a Canadei privind acțiunile împotriva schimbărilor climatice are o directă legătură cu relația de love-hate vizavi de sectorul petrolier și gazifer. Canada este o țară dependentă economic de energiile fosile, de unde și ambivalența sa climatică. Și, ca în cazul oricărei dependențe, în lipsa unor măsuri serioase, efectele pe termen lung au potențialul de a fi devastatoare.
