Cu cât stau mai mult pe Facebook, cu atât îmi vine mai puțin să postez – sau să răspund, sau să comentez. Dacă la începuturile sale, Buca Feței (cum a fost denumită de un bun prieten) avea o atitudine mai moderată, când nu existau atât de multe telefoane mobile sau tablete, deci nu tot satul avea acces, acum Facebook-ul a devenit o zonă de defulare a pornirilor noastre viscerale. Și pornirilor narcisiste. Ce nu putem exprima în fața soțului, soției, șefilor sau prietenilor în carne și oase de teama conflictului inevitabil și a consecințelor, putem exprima în scris online; dacă cineva ne contrează, îl blocăm, nu înainte de a-l face troacă de porci, evident, virtuală. L-am desființat pe agresor și acum respirăm ușurați.

Ce este mai deprimant e faptul că acum oricine, repet oricine, poate să își spună părerea despre politică, religie, filme, mâncare, prim miniștri, președinți și Jesus Christ.

Că aminteam de filme, recent Facebook-ul a trepidat din cauza tropotelor generate cu ocazia unui film românesc. Respectivul film, de artă, nu de consum curent, a luat marele premiu la prestigiosul Festival berlinez, Ursul de Aur. O armată de moraliști super creștini, sau doar moraliști, a făcut cu ou și cu oțet respectiva producție, fără ca măcar să o fi vizionat. Din auzite, din trailerul de două minute, din postările online, de la colțul străzii, de pe unde o mai fi fost.

Opinia publică este mai publică și mai opinie ca niciodată. Să te ferească cine te-o feri să intri în gura dânsei, a opiniei. Primul pas e să nu fii persoană publică, persoană importantă. Cu cât mai insignificant, cu atât mai bine. Dar ce vorbesc? Cine vrea asta? Noi vrem like-uri, vrem aprecieri, vrem să ne arătăm vacanțele și mașinile, casa nouă și Facebook-ul atât așteaptă. El și hoții care caută să vadă unde vă petreceți vacanță și pentru cât timp.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

four + six =