O chestiune care mă bântuie de mai multă vreme și pe care cu siguranță am mai atacat-o la „Reflecții canadeze” a fost și este cea a interferenței noastre în treburile care ne deranjează, dar nu neapărat ne afectează direct. Ca să fiu explicit, e vorba de acele acte care sunt de cele mai multe ori contra legilor sau a regulilor de bună decență, acte la care suntem martori, dar nu neapărat și implicați. Cel mai concludent exemplu este cel al șoferilor care parchează pe locurile pentru handicapați, deși respectivii zburdă ca mieii pe câmpii. Sau, la un semafor, șoferul din mașina din față deschide ușa și își golește pe caldarâm resturile de la mâncărica tocmai înfulecată.

Am dat două exemple doar cu și pentru șoferi, însă sfera se poate extinde. Ce facem în situații din astea în care, cum spuneam, nu suntem afectați în mod direct, ci suntem doar martori? Luăm atitudine în spirit civic și îl admonestăm pe răufăcător sau preferăm zicala dacică, după karmă și răsplată?

Nu e o întrebare retorică, ci una de-a dreptul care ne face cetățeni într-o mai mică sau mai mare măsură. Venind din România, unde treaba cu spiritul civic era ca o comedie, aici, în Canada, lucrurile stau altfel. Nu ne pasă numai de curtea proprie, ci și de trotuarul din fața casei, și de curățenia și sănătatea cartierului și a orașului și așa mai departe. Dar, există întotdeauna un dar… Cât de departe am merge cu conștiința civică? Cât de apărători sau nepăsători suntem față de bunul simț în general și față de semenii noștri în particular?

Întreb toate astea pentru că nu de mult, un elev de 14 ani a fost înjunghiat în fața școlii de către doi alți tineri, sub privirile neputincioase ale mamei și sub privirile nepăsătoare ale colegilor, preocupați cu filmatul crimei. 

CITIȚI MAI MULTE REFLECȚII CANADEZE:

Gică Contra
Trompetele răsună
Orice, oricine…