Astăzi aș vrea să re-vorbim puțin despre naționalism, acea pornire sau nevoie de a ne identifica, uneori zgomotos, cu locul de baștină sau cu cel adoptiv. Suntem români, că vrem sau nu vrem, că o arătăm sau ba, nu ne ia nimeni calitatea sau povara asta și dacă ne-am găsi în jungla Amazonului. Mă refer acum mai mult la noi, românii pribegi, plecați cei mai mulți de voie. Am lăsat o țară în urmă pentru o alta mai normală. Și deși suntem la un ocean și ceva distanță, tot ne doare sufletul să vedem că cei rămăși acasă sunt încă la mâna unor profitori, semianalfabeți, pentru care banul și puterea contează mai mult decât binele țării.

Refrenul cu care aceștia câștigă voturile credulilor este de cele mai multe ori acompaniat de trompetele naționalismului. Să nu confundăm naționalismul cu patriotismul. Naționalismul musai trebuie să aibă un dușman, un potențial invadator. Chiar și pe vremea ceaușescului, când nimeni nu avea treabă cu granițele noastre, noi tot ne apăram țara. Deși habar n-aveam cu ce se mânca și ce era pe bune capitalismul, noi ne războiam cu acesta pe la mitinguri, pe la cenacluri, pe la ședințe de utece și de partid. Așa știam noi să ne apărăm țara de dușmanul invizibil.

În timp, acest dușman a prins contur și, în ziua de azi, pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a spus Soros. El e sursa necazurilor noastre, el trasează noi frontiere pe harta mapamondului, el  dirijează hoardele de imigranți invadatori și inventează vaccinuri cu care controlează populația planetei.

Lăsând gluma, ironia și pe Soros la o parte, să nu uităm că în luna mai românii vor da un nou examen: alegerile euro-parlamentare. Vom vedea cât de maturi sau nu sunt ai noștri ca brazii.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

− three = 5