Trei știri mi-au atras în mod special atenţia în ultimele sǎptǎmâni, ele raportându-se la spaţiile geografice și culturale care mă interesează cel mai mult: Quebecul, Canada și România. Ele au legătură cu religia și prezența acesteia în spațiul public și toate trei revelează câte un paradox. Știrile la care mă voi referi în cazul Quebecului și Canadei sunt niște studii/sondaje de opinie; în cazul României este vorba despre inaugurarea Catedralei Neamului.

În Canada prezența religiei în spațiul public este adesea o sursă de dezbatere. Imigranții, în general, valorizează religia și sunt mult mai înclinați să considere că aceasta are un rol important de jucat în spațiul public. Așa cum o arată și comunitatea noastră prin multitudinea de biserici ortodoxe române înființate în regiunea Montrealului, noii canadieni se bazează pe comunitățile religioase din care provin pentru sprijin spiritual și deseori și material.

În același timp, în alte segmente ale societății canadiene prezența religiei este descurajată, așa cum o reflectă și decizia Curții Supreme a Canadei din 2015 privind interzicerea rugăciunii la ședințele publice ale diverselor paliere guvernamentale, pe care o majoritate de canadieni a susținut-o (potrivit unui sondaj Angus Reid).

Un nou studiu, realizat de Angus Reid în parteneriat cu Cardus, arată că cei care formează cele două tabere în cadrul acestei dezbateri privind religia în spațiul public nu sunt neapărat cei care am fi tentați să credem. Cu ajutorul a 17 întrebări, cercetătorii au creat un Public Faith Index și trei grupuri de respondenți: susținătorii religiei în spațiul public (37% din populația Canadei), oponenții religiei în spațiul public (32%) și nehotărâții (32%).

Surpriza vine de la cei care alcătuiesc grupul susținătorilor religiei în spațiul public. Probabil că sunteți tentați să credeți că aceștia sunt mai degrabă conservatori atunci când vine vorba de opțiuni politice și mai în vârstă. Realitatea relevată de acest studiu este însă alta: ei sunt tineri, cu un nivel de educație superior și în marea majoritate preferă doctrina liberală. Cu alte cuvinte, nu doar cei mai religioși dintre canadieni sunt dispuși să accepte diverse elemente religioase în spațiul public. Ba mai mult, 25% dintre cei mai toleranți canadieni privind religia nu sunt persoane religioase, căci declară a nu fi citit vreun text religios în decursul vieții lor. Pe de altă parte, cei cu convingeri religioase nu sunt neapărat dispuși să acomodeze credințele altora și să îi vadă manifestându-se în spațiul public.

Și în Quebec prezența religiei în spațiul public, mai ales când vine vorba de instituțiile statului, constituie o dezbatere curentă și una destul de aprinsă. Decizia Curții Supreme din 2015 amintită anterior, potrivit căreia rugăciunile de la ședințele publice reprezintă o încălcare a dreptului de libertate de conștiință și religie, a găsit în Quebec cel mai mare sprijin (63%, Angus Reid).

În prezent, majoritatea populației se declară de acord cu inițiativa CAQ de a interzice, pentru cei care lucrează în instituțiile de stat (inclusiv la profesori și educatori), portul însemnelor religioase vizibile – cel puțin aceasta este concluzia unui alt sondaj, condus de firma Crop pentru Radio-Canada. Majoritatea relevată de acest sondaj este una solidă: nu mai puțin de 72% dintre respondenți sunt de acord ca această interdicție sa fie aplicată judecătorilor; 65% o preferă și în cazul profesorilor de școală primară și secundară; 71% o consideră bine venită în cazul polițiștilor și 67% în cazul gardienilor din închisori.

Am putea crede că populația Quebecului este foarte atașată ideii de laicitate în raport cu instituțiile statului însă în mod paradoxal, atunci când vine vorba de crucifixul de la Assamblée nationale, quebechezii ezită. 55% dintre cei intervievați sunt împotriva înlăturării sale în numele neutralității statului, 17% nu sunt deciși și doar 28% sunt de părere că acesta ar trebui dat jos.

Chestiunea crucifixului nu e nouă, ea situându-se în centrul dezbaterii privind laicitatea în Quebec de cel puțin un deceniu. Mulți susțin că este vorba de un simbol patrimonial mai mult decât unul religios. Tocmai de aceea raportul comisiei Bouchard-Taylor a sugerat menținerea sa în clădirea Parlamentului, dar în afara Salonului bleu. Este totuși interesant de menționat că existența crucifixului în această încăpere nu este chiar atât de istorică pe cât invocarea argumentului patrimonial ar putea-o sugera. El datează de acum câteva decenii, din epoca în care Maurice Duplessis era prim-ministrul Quebecului (anii ’50).

În România, la sfârșitul lunii noiembrie 2018 a fost inaugurată Catedrala Neamului. Construcția este masivă, impunătoare, iar cheltuielile pentru ridicarea ei uriașe (mai ales când te gândești ca finanțarea s-a făcut într-o proporție covârșitoare din bani publici, în timp ce unul din cinci români trăiește la limita sărăciei, conform Eurostat). Privind acest monumental loc de rugăciune, care cu siguranță va rămâne consemnat ca cel mai important proiect al Centenarului Unirii, nu poți să nu te gândești că poporul care l-a ridicat în anul 2018 este unul cu profunde sentimente religioase. Cifrele mai multor studii ar putea susține această concluzie – citez în acest sens unul efectuat de Fundaţia Friedrich Ebert România, în cadrul proiectului Monitorul Social, dat publicității în aprilie a.c.: aproape toţi cetăţenii României cred în Dumnezeu (95%) şi/sau se auto-consideră religioși (89%).

Și totuși, doar 21% merg săptămânal la biserică, lucru ce face ca ridicarea Catedralei Neamului să fie și mai discutabilă în acest an al Centenarului, an în care România se confruntă cu cel mai mare dezastru demografic de până acum, datorat în mare parte exodului populației. Potrivit ultimelor estimări, peste 5 milioane de români sunt în străinătate, iar faptul că aceștia au părăsit țara nu se datorează lipsei de biserici…

De asemenea, doar 21% dintre români s-au prezentat la urne la referendumul „pentru familie” din 7 octombrie și dintre aceștia doar 19,5% au fost de acord cu propunerea de revizuire a Constituției ce a făcut obiectul referendumului.

Vedem deci că între a te declara religios și aplicarea în viaţa de zi cu zi a normelor religioase este o distanță considerabilă. Dincolo de o minoritate foarte activă și vizibilă în spațiul public, cea mai mare parte a societății românești acordă religiei un rol mai degrabă redus, ceea ce face ca aceasta să nu se materializeze în acțiuni sociale și politice concrete.

Ce concluzii am putea trage din aceste trei exemple? Cred că cea mai evidentă este că atunci când vine vorba de religie putem cădea destul de ușor în capcana stereotipurilor.