Ce te izbește în primul rând la Rio de Janeiro nu-i patul armei vreunui gangster – cel puțin așa sper – ci peisajul absolut superb în care este așezat, între munți, coline, stânci abrupte și golfuri cu plajele aferente. Poate concura cu șanse mari de reușită pentru titlul de cel mai frumos oraș din lume.

Plaja principală se întinde pe o lungime de aproape 10 km, străbătând, de la nord la sud, Copacabana, Ipanema și Leblon, cele trei localități turistice. Este mărginită de terase, de la un capăt la altul, terase care se transformă, seara – mai ales în weekend – în discoteci în aer liber, cu trupe care cântă live și trecători ce se opresc să danseze, căci plaja, fotbalul, muzica și dansul par a fi un mod de viață pentru tinerii din Rio.

Chiar în prima zi am asistat la un meci de fotbal pe plajă, între cei din Rio și eternii lor rivali din Sao Paulo. Meciul în sine nu mi s-a părut nici pe departe la fel de interesant ca duelul muzical al celor două galerii.

Dar, departe de a însemna doar samba, fotbal și plajă, Rio are și o latură întunecată: dacă ridici ochii din nisipul fin constați că, deasupra orașului, de jur împrejur, ești înconjurat de favelele, acele comunități mizere care nu profită în nici un fel de boom-ul economic al Braziliei. Cele aflate în oraș sunt efectiv construite pe stânci, la înălțime, în locurile unde nu s-au putut construi hoteluri sau condo-uri de lux. Majoritatea sunt “pacificate”, ceea ce înseamnă că poliția sau armata face raid-uri regulate și se împușcă cu traficanții. Există și favele „ne-pacificate” unde poliția nu intră niciodată. Dar prefer să le lăsăm în afara discuției, deocamdată, căci fiecare dintre ele este o lume în sine și merită să fie tratată separat, cu o altă ocazie.

Este momentul să facem o plimbare prin oraș, căci timpul trece mult prea repede atunci când ești în vacanță. Celor cu tendințe anxioase nu le recomand metroul ca mijloc de transport căci, deși eficient, frumos, curat, îți lasă o impresie apăsătoare pe care nu ți-o poți explica pe moment, până când realizezi, într-un târziu, că toți cei din jurul tău își strâng cu mare drag gențile la piept. Norocul nostru, al est europenilor, este că semănăm cu brazilienii. Chiar și portugheza pe care o vorbesc aduce a română, aceeași intonație, același fel de a articula cuvintele.

Centrul orașului arată destul de rău și nu pare foarte securitar. Parcul central este plin de găști de adolescenți ale căror mutre și maniere nu-ți inspiră niciun dram de încredere. La nici cincizeci de metri de una dintre principalele atracții ale orașului, Escadaria Selaron (acele scări ornate de un celebru artist care astăzi este încă și mai celebru ca urmare a faptului că a avut nefericita idee să moară), pe o alee îngustă și întunecată își fac veacul dealerii de droguri, înconjurați de acei mușterii pe care n-ai vrea să îi întâlnești într-un loc izolat. Rio de Janeiro pare aproape la fel de periculos ca Parisul, privit din intersecția Gonçalves Fontes cu Ladeira de Santa Tereza (fauna din jurul Gării de Nord a Parisului e mai înfricoșătoare decât tot ce am văzut în Rio). Și nici urmă de politie. N-am văzut nici măcar un polițist de la circulație, în tot centrul. Dar apoi intri în teatre, muzee, și vezi cealaltă față a Braziliei. Oameni cu figuri inteligente, îmbrăcați cu gust, educați, politicoși, atenți la cei din jur, calmi și zâmbitori. Acea clasă de mijloc din ce în ce mai consistentă.

Călătorii sunt rari în oraș, îi găsești, în schimb, concentrați în zonele turistice. Sunt luați de la hoteluri, încărcați în van-uri cu geamuri fumurii și duși până la obiectivele turistice, lăsați să-și facă o duzină de selfie-uri și duși înapoi la hotel. Turistul mediu, după cum am avut ocazia să constat în mai multe ocazii, se simte în țările emergente sau în cele din lume a treia la fel de sigur ca pe front, în linia întâi: nu-l scoți pe stradă, la plimbare, nici cu forța.

Dacă vă surâde ideea unei vacanțe în Rio de Janeiro, vă recomand să nu vă uitați la televizor, la programele locale: dacă urmărești buletinele de știri, ai impresia că ai nimerit în plin război civil. Toate încep cu „imagini incendiare” (care uneori sunt incendiare la propriu, se pare că mai toți gangsterii din favelas au înclinații piromane: când simt polițiști sau trupe speciale prin preajmă, dau foc la tot ce prind), în care polițiștii schimbă focuri cu grupuri de adolescenți care ar fi trebuit să fie la școală, dacă n-ar fi fost analfabeți (în Brazilia, doar 50% dintre copii termină școala primară)

Deși aproape nimeni nu vorbește engleza, te poți înțelege, totuși, cu localnicii. Sunt foarte prietenoși și corecți cu turiștii. Este una dintre puținele țări non-occidentale în care n-a încercat nimeni să îmi încarce nota de plată, nici măcar taximetriștii.

Nu puteam să plec din Rio fără să intru într-un club de samba, așa că într-o bună seară m-am aruncat într-un Uber condus de un copil pentru care bag mâna în foc că majoratul e la cel puțin doi ani distanță și care părea să fi învățat șofatul din „Need for Speed” și am luat-o (mai potrivit ar fi „am decolat”) înspre unul din cele mai cunoscute cluburi din oraș. În clubul acesta intri fără să plătești, dar mi s-a pus în vedere că primesc amendă la ieșire dacă nu consum, sau ceva de genul acesta. Am intrat, răsuflând ușurat că nu le-a trecut prin cap să-i amendeze pe cei care nu știu să danseze samba.

Clubul – uriaș, pe trei etaje, cu un mare spațiu liber exact în mijlocul clădirii, de unde poți vedea scena indiferent la ce etaj te afli, spațiu prevăzut cu plasă, pentru cazurile în care cuiva i s-ar face chef să se arunce în cap la picioarele solistei, în chip de omagiu. Sau să-și trimită doar sticla de bere.

Public de toate vârstele, de la oameni în etate, ferchezuiți, plini de energie și buni dansatori până la adolescenți iuți care se învârt ca niște titirezi. Atmosferă prietenoasă, oameni vorbăreți.

Muzica stranie, nu seamănă cu nimic din ce am ascultat până acum. Mai cu seamă instrumentul acela bizar care îi inducea în transă pe dansatori și pe care nu l-am putut identifica, iar apoi am plecat uitând să întreb despre el.

Și pentru că în club nu mâncasem decât o ceașcă de ciorbă (la propriu, ciorba mi-a fost servită într-o cană de cafea) pentru care am plătit echivalentul salariului pe o lună al bucătarului șef, m-am oprit, în Copacabana, la una dintre acele terase populare care sunt deschise mare parte din noapte și am comandat obișnuitele tarte cu carne, brânză, pește sau alte combinații de care era cam sătul (deși recunosc că sunt foarte bune), căci cam alea sunt singurele feluri de mâncare la restaurantele familiale, dacă lăsăm la o parte pizza și pastele. Tot nelipsite sunt și sucurile naturale, preparate pe loc, din fructe veritabile, urâte, culese din copaci noduroși și inestetici. Să nu cumva să ratați acele sucuri, dacă ajungeți pe acolo, căci în lumea în care trăim nu o să gustați niciodată așa ceva.

Dacă vorbești cu brazilienii din Sao Paulo sau din alte colțuri ale țării despre Rio de Janeiro, te vor avertiza să îl eviți, deoarece este periculos. Mi nu mi s-a părut că ar fi, poate cu excepția centrului, unde ar fi o idee bună să fi ceva mai prudent, să te străduiești să nu arăți a turist și să nu umbli cu telefonul sau alte obiecte valoroase la vedere. N-am auzit niciun foc de armă altundeva decât la televizor, la știri și, cu o singură excepție, n-am fost martor la violențe. Excepția, episodul despre care vorbesc, s-a petrecut pe plaja din Ipanema și a constat în trei tineri care se străduiau să-i crape capul cu cazmalele unui al patrulea, care se apăra – cu o dexteritate impresionantă – cu un scaun de plastic. Episodul s-a terminat la fel de brusc precum a început atunci când scaunul a cedat, iar proprietarul lui a luat-o la fugă pe șosea, sărind, cu aceeași dexteritate, peste capotele mașinilor în mers.

Dar n-aș vrea să termin articolul pe tonul acesta. Ar fi păcat, nu violența caracterizează Rio-ul pe care l-am trăit, ci mai degrabă voluptatea. Plutește în el un aer senzual care pare să celebreze corpul, soarele, marea. Un aer ce te împinge cu gândul înspre o viață redusă la esențial. „Am crescut lângă mare și nicăieri sărăcia nu a fost mai somptuoasă. Apoi am pierdut marea și luxul mi s-a părut fad, iar sărăcia insuportabilă.” Nicăieri altundeva nu am înțeles mai bine ideea lui Camus decât pe această magnifică plajă cu nume exotic: Copacabana.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

sixty nine − = sixty six