Trăiesc printre noi oameni cărora lumea li se pare prea mică, iar atunci când constată că realitatea nu se ridică la înălțimea așteptărilor, își creează propria lor realitate și încă una atât de puternică încât ajunge să se impună ca o evidență asupra muritorilor de rând.

E cazul personajului despre care vreau să vă vorbesc astăzi: aventurier, scriitor (poet, romancier, dramaturg, ziarist) seducător celebru, aviator, marinar și erou de război care, atunci când nu a putut să de-vină președintele patriei sale, Italia, a mobilizat o adevărată armată, a cucerit un oraș și și-a creat propria țară, apoi a încercat să înființeze o alternativă la Liga Națiunilor pentru acele națiuni pe care le considera opresate. Ba chiar a mers până acolo încât a declarat război Italiei!

Nimic nu este imposibil pentru acest individ. Numele lui este Gabriele D’Annunzio, mândrul posesor al unui ego supradimensionat, a cărui singură grijă este gloria, iar singura obsesie – să-și transforme viața într-o operă de artă. Și nici cel mai aprig detractor nu poate merge până acolo încât să susțină că n-a reușit.

La 16 ani, fură ceasul bunicului său și-l vinde, ca să-și facă rost de bani pentru bordel. Ca să-și promoveze primul volum de poeme, dispare pentru un timp și trimite o notă anonimă ziarelor, prin care își anunță moartea. Răspândește zvonul că și-ar fi pierdut părul datorită unui dezinfectant folosit pentru a-și îngriji rana dobândită în timpul unui duel, ca să-și explice calviția.

Iată cum îl descrie o actriță (care sfârșește prin a deveni una dintre nenumăratele lui amante): „Acolo, în fața mea, se afla un omuleț cu ochii roșii, fără sprâncene, chel, cu dinții înverziți și respirația duhnitoare”. Căci arma de seducție a lui D’Annunzio nu era aspectul fizic, ci teribila elocvență, frazele murmurate cu o voce joasă și catifelată care ajungeau să obsedeze victima. Până și cuceririle lui sunt ieșite din comun. Printre altele, a sedus-o pe cea mai faimoasă lesbiană a timpului său, iar celebrul homosexual Robert de Montesquieu – modelul după care Proust și-a creat personajul Baron de Charlus – s-a oferit să-i fie vasal timp de un an.

D’Annunzio este eroul unuia dintre cele mai ciudate episoade ale istoriei europene. Nemulțumit că în urma tratatului de pace de la Paris din 1919 Italia urma să piardă orașul Fiume, în care majoritatea cetățenilor erau italieni, D’Annunzio ține o cuvântare istorică, condimentată cu întrebări retorice, un tip de discurs pe care ulterior îl vor adopta atât Mussolini cât și Hitler. Vorbele sale au un asemenea impact încât câțiva ofițeri decid să îi pună trupele la dispoziție. Pe lângă soldați, o masă entuziastă se înrolează pe loc sub comanda sa.

Mărșăluind în fruntea armatei sale improvizate (e un fel de a spune, în realitate a sărit în micul său autoturism), D’Annunzio intră în Fiume și alungă forțele aliate! Vă puteți imagina scena? Un omuleț cu mănuși albe și pantofi cu toc, la volanul unui Fiat sport, roșu, urmat de camioane cu trupe. Ce spectacol! Nici nu-i de mirare că a fost primit cu ovații de către localnici!

Guvernul italian decide să trimită flota militară ca să-l oblige să părăsească Fiume, dar, spre marea jenă a Italiei, echipajele câtorva vase de război dezertează și se alătură republicii lui D’Annunzio. Republica din Fiume are de-acum și flotă.

Timp de un an și jumătate și-a condus statul, botezat „Reggenza Italiana del Carnaro”, prin discursuri de la balconul palatului, în timp ce trupele sale de elită (dacă ne este permis să numim astfel acea adunătură de cheflii)  botezate „centurionii morții” păstrau ordinea, îmbrăcați în uniforme negre, cu craniul deasupra oaselor încrucișate ca stemă, salutând cu brațul întins, glorificând virilitatea, patria, tinerețea și sacrificiul. Ei da, ați înțeles, republica din Fiume a fost precursoarea fascismului și, în mai mică măsură, a nazismului  (la nivel de recuzită, cel puțin) însă fără latura represivă. Un fascism cu față umană.

Sub conducerea lui, orașul a plonjat într-o adevărată orgie. În fiecare dimineață, D’Annunzio citea poezii din balcon sau ținea cuvântări. În fiecare seară avea loc câte un concert, urmat de focuri de artificii. De fapt, cam în asta a constat toată activitatea lui guvernamentală. Lucru foarte apreciat de localnici, de altfel.

Orașul a fost luat cu asalt de boema lumii, artiști, prostituate, aventurieri, anarhiști, reformatori de toate felurile. Se bea mult vin, se consumau droguri și nu lipseau niciodată pretextele pentru parade. Timp de un an jumate, orașul a ținut-o tot într-o petrecere.

D’Annunzio a scris chiar și o constituție pentru statul său, iar principiul fundamental de guvernare era muzica. Puteți să vă imaginați o constituție mai cool de-atât?!? Documentul respectiv prevedea construcția obligatorie a unei uriașe săli de concert în fiecare district al republicii și concerte zilnice gratuite.

Proiectul utopic al lui D’Annunzio a luat sfârșit în 1920, în ajunul Crăciunului, când, după cinci zile de bombardamente, s-a văzut nevoit să evacueze Fiume împreună cu legionarii săi. Dar să nu vă imaginați că a fost pedepsit pentru isprava asta, nu, era mult prea popular, mult prea iubit de italieni ca cineva să-și pericliteze cariera încercând să îl aducă în fața justiției. A fost lăsat să se retragă la unul dintre domeniile sale – unde se spune că și-ar fi modificat ușa biroului reducând-o la jumătatea înălțimii, astfel încât oricine intra să fie nevoit să îi facă o plecăciune involuntară. Faima lui a crescut și mai mult, dar după un accident misterios – cineva l-a îmbrâncit pe când stătea pe pervazul ferestrei și a căzut în gol de la înălțime, fracturându-și craniul, incident atribuit de unele surse lui Mussolini, care avea un interes particular să se debaraseze de singurul său rival – s-a retras, practic, din viața publică.

A trăit multe și controversate aventuri, despre care puteți afla detalii în lucrarea biografică „Gabriele D’Annunzio: Poet, Seducer, and Preacher of War” scrisă de Lucy Hughes-Hallett.

Închei cu un citat din eroul acestor rânduri: „Nu înțeleg de ce poeții zilelor noastre se indignează de vulgaritatea vremurilor în care trăim și se plâng că s-au născut prea devreme sau prea târziu. Cred că fiecare om inteligent își poate crea propria-i poveste de viață.” Nu știu dacă lucrurile stau chiar așa, dar îmi place să cred că e posibil. Și acum vă las să vă imaginați povestea. Și, cine știe, poate că dacă sunteți dispuși să investiți timp și energie ca să vă concretizați visul, într-o bună zi acesta va deveni realitate.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

42 + = fifty one