Pe 12 ianuarie 2010, capitala statului Haiti, Port-au-Prince, a plonjat în haos și disperare în urma unui cutremur cu magnitudinea de 7,0 pe scara Richter. A fost cel mai puternic seism care a lovit această țară, cea mai săracă a continentului american, în ultimii 200 de ani. Conform estimărilor guvernului haitian, numărul victimelor se situează între 217,000 și 230,000, iar cel al răniților la 300,000. Comunitatea internațională s-a mobilizat, trimițând ajutoare, strângând fonduri, făcând apel la medici, infirmiere, pompieri pentru a se deplasa la fața locului. Printre acești voluntari s-a aflat și un doctor român din Montreal, un nume cunoscut de mulți în comunitatea noastră: Dr. Alexandru Nicolescu-Zinca.
Până să vină în Canada, în 1985, dr. Zinca a lucrat ca medic la Paltin, în Vrancea. Între 1991 și 1997 s-a aflat la urgența și reanimarea spitalului din Buckingham (în regiunea Outaouais), iar din 1997 este medic la Spitalul Evreiesc din Montreal, la CLCS Côte-des-Neiges și șeful clinicilor din rețeaua Diamant, care funcționează ca o extindere-anexă a Spitalelor Saint Mary și Evreiesc. Între 16 februarie și 3 martie 2010, dr. Zinca s-a aflat în capitala haitiană ca medic voluntar și, odată întors la Montreal, a avut amabilitatea de a ne acorda acest interviu.
Simona Pogonat, Accent Montreal: Dr. Zinca, ce te-a determinat să mergi în Haiti? Cum s-a întâmplat plecarea ta?
Dr. Alexandru Nicolescu-Zinca: Am fost solicitat de CECI (Centre canadien d’étude et de coopération internationale) pentru misiunea sa în Haiti. N-am ezitat să iau decizia de a merge la Port-au-Prince, mai cu seamă știind ce oribilități și dezastre sanitare – epidemii, plăgi infectate, fracturi încă netratate, amputări prost făcute, în graba dezastrului, șocuri psihologice – se produc în astfel de situații de criză. A-mi aduce contribuția la ameliorarea acestei situații face parte din jurământul hippocratic depus la începutul profesiei mele și de care voi fi legat atât cât voi trăi. Intuiția și simțul clinic solid sunt și rămân baza unui bun medic și acestea au fost valorile care au primat pentru a face parte din această misiune CECI.
SP: CECI este o organizație care s-a implantat în Haiti din 1971 și încă de a doua zi după cutremur a început munca de întrajutorare, coordonând echipele de medici, infirmiere și benevoli. Echipa din care ai făcut parte cum a fost organizată, din cine a fost compusă?
Dr. ANZ: Echipa noastră a lucrat la Spitalul Adventist Diquini din Port-au-Prince. Am fost cinci medici: un obstetrician, un pediatru, un internist, un ortopedist și eu la urgență. De asemenea, am avut cu noi șase infirmiere din diferite spitale din Montreal și, lucru de mare ajutor, toate de origine haitiană. Am avut în echipă și două asistente sociale cu un rol bine gândit. Au avut mult de lucru – zeci de mii de familii dezbinate, case la pământ, oameni în stradă, fără lumină, în totală nesiguranță fizică, șocuri post decese…aproape că nu există vreun cetățean al orașului care să nu fi pierdut o rudă, soț, soție, copil! Groaznic!
SP: Cum ai găsit realitatea pe teren, la fața locului, față de ce ți-ai imaginat?
Dr. ANZ: Condițiile de lucru? În corturi. Materiale? Mai mult lipsă. Am adus cu noi o serie de materiale, mai cu seamă medicamente – antibiotice, antalgice, morfină. Toți din echipă am plecat spre Haiti cu câte două-trei valize pline de medicamente. Fiind un zbor afectat de guvernul canadian, am avut dreptul fiecare la aproximativ 100 de kg. Și totuși, totul ne lipsea: nu tu un ECG, de ultrasunet ce să mai vorbim… Aveam la dispoziție un aparat Roentgen de raze X de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial, cu filme foarte greu de interpretat deoarece erau probabil contemporane cu aparatul, iar la citire parcă erau mâncate de molii! Sincer, imaginile surprinse în fotografii și în reportajele difuzate la televizor nu sunt decât vârful icebergului.
SP: Concret, descrie-ne realitatea ta de medic voluntar în Haiti.
Dr. ANZ: Lucram sub pază militară deoarece a ieși din camp era periculos – multă violență și răpiri. Oamenii sunt disperați, șocați, luptă să supraviețuiască. Nu există lege sau forțe de ordine. Noi am stat în Petionville, o suburbie a capitalei, așezată pe o colină. Petionville este locuit de haitieni mai înstăriți, însă foarte multe din casele pe care le-am putut vedea zilnic în drumul spre și de la spital nu păreau locuite, erau goale. Americanii au transformat terenul de golf de aici într-un oraș de corturi, reușind să adăpostească astfel zeci de mii de oameni. Echipa noastră a fost cazată pe terasa unui restaurant, împrejmuită de un zid enorm, și am fost constant păziți de o gardă cu pușcă-mitralieră.
Scularea era la 5:30 dimineața, drumul până la spital dura aproximativ două ore printre ruinele străzilor din Port-au-Prince. Ce mai rămăsese din spital a fost suplinit cu corturi. Într-unul din aceste corturi lucram eu, la urgență, de la 8 dimineața la 6 seara, non stop, doar cu o mică pauză la prânz pentru un sanviș.
Pe tot parcursul misiunii a fost o colaborare formidabilă și un spirit de echipă strașnic de sudat, nu numai între noi canadienii, dar și cu ceilalți medici de la fața locului, căci se mai aflau acolo și echipe din Franța, Médecins sans frontières, Médecins du Monde, Sapeurs-pompiers, echipe de medici americani, din Mexic, din Republica Dominicană, din Spania. Mergeam în stânga și-n dreapta, lăsând un caz mai ușor pentru o urgență apărută din senin în alt loc al campului, la altă echipă; ne aprovizionam unii de la alții cu materiale, bisturie, medicamente. Ne lipseau multe dar ne descurcam și important era pacientul, diagnosticul exact și cazul rezolvat sau cel puțin ameliorat.
Frustrarea rămâne însă mare, căci am fost o picătură de ajutor într-o mare de suferință și dezastru, și parcă uitându-ne în urmă nici nu s-ar vedea că am trecut pe acolo. Rămâne doar în amintirea-ți proprie că ai ajutat, salvat o suferință, salvat o viață. Dezastrul este inimaginabil și pe bună dreptate ne întrebam cu toții unde-s milioanele de dolari dați ca ajutor? Tot ce am văzut au fost corturi și mâncare, medicamente aduse de noi, dar nicio macara sau mașini grele care să se apuce să adune mizeria, gunoaiele și molozul. Clădirile sunt toate la pământ ca-n ziua cutremurului, toate-s grămadă jos, cu miasme sufocante.
SP: Pe parcursul acestor 15 zile în care ai lucrat în Haiti, ce moment, ce anume te-a frapat cel mai tare?
Dr. ANZ: Mă întrebi ce m-a șocat cel mai mult… Totul! Nu-mi imaginam că poate exista un dezastru asemănător. Oamenii aceia, de acolo, din nenorocirea aceea, nu au nici măcar o idee de ce mijloace putem dispune noi aici, nu numai din punct de vedere medical, dar ca existență umană și confort. Sunt de o naivitate și sinceritate surprinzătoare. M-a impresionat foarte mult recunoștința pe care ne-au arătat-o. Și la spital, și la terasa-restaurant-reședință nu mai conteneau să ne mulțumească, spunând că D-zeu ne-a trimis; printre altele, haitienii sunt un popor foarte credincios, catolici în mare parte, practicând un creștinism amestecat cu voodoo haitian. În primele zile, un pacient mi-a dat amintire un drapel haitian, de care sunt foarte mândru!
SP: Acum, după toată această experiență, ai lua aceeași decizie de a pleca în Haiti?
Dr. ANZ: Da, acolo am făcut adevărata medicină, nu cea în confortul unui birou, bine plătit și cu toate mijloacele la îndemână, care-ți facilitează enorm diagnosticul, ba uneori ți-l și scrie automat. Acolo, în Haiti, trebuie să-ți pui creierul la contribuție, să scoți din ascunzișurile memoriei semne clinice de boală, să le aplici adecvat și să cauți și cu ce să le aplici!
Da, m-aș întoarce, dar aș avea neapărat nevoie de o mică odihnă, nu numai fizică, dar și psihică. Mă simt de parcă m-aș fi întors de pe front, în orice caz dintr-un iad, unde din nefericire se află prea mulți oameni nevinovați.
