Fuga la aeroport, descalță-te, scoate-ți cureaua, încalță-te la loc, sprint până la poarta de îmbarcare, iar ai întârziat, o să te înveți vreodată minte?!? Nu zâmbi în fața vameșului, nu vrei să pari suspect și apoi, cine zâmbește în fața ofițerilor americani? Gata, ești în avion.  Ai ațipit, amorțit, în scaun? Trezește-te, a venit fursecul și degetarul de cafea pe care compania ți le oferă cu o generozitate epatantă, strivește-ți înjurătura pe buze și zâmbește politicos, nu-i vina stewardesei, încearcă din nou să ațipești, a, ce surpriză, tocmai când ai reușit vecinului i se face de joc de glezne.

Avionul se pregătește de aterizare, apar în zare luminile Las Vegas-ului, o oază de nebunie înconjurată de nimic. Un nimic arid, lipsit de viață.

Ai aterizat, în sfârșit, mulțumești cerului că n-ai de stat după bagaje, ieși afară, cheamă un taxi, ba nu, uber, că-i mai ieftin, dă-i adresa hotelului, fă conversație despre vreme (se poartă chiar și acolo unde vremea este mai mereu la fel.)

În sfârșit, hotelul. Uriaș, impresionant, strident, puternic iluminat. Ai putea trăi o viață întreagă în interior, nu ți-ar lipsi nimic, plafonul imită rezonabil cerul și sub el găsești magazine, fast-food-uri, restaurante cu pretenții. Și circ cât cuprinde, comedia umană în toată splendoarea ei. O lume întoarsă pe dos: se fumează la interior și se bea pe străzi.

Prin contrast, camera ta e mică, umedă și întunecoasă, dar hei, n-ai venit aici ca să zaci în pat. E seara târziu. Aruncă rucsacul într-un colț, sari sub duș, încuie-ți pașaportul în seif și hai să vedem ce s-a schimbat de la ultima vizită.

S-a mai construit. Și, venite direct din Tijuana, s-au deschis primele Tacos El Gordo. Atmosferă infernală în bucătăria deschisă, n-ai rezista mai mult de zece minute ritmului epuizant de lucru și căldurii sufocante – căci patronii nu și-au bătut capul să instaleze aer condiționat, au cumpărat doar vreo două ventilatoare prăpădite care bâzâie într-un colț, topite de căldură – dar spiridușii aceia mexicani, iuți și preciși ca niște hoți de buzunare nu par deranjați, pălăvrăgesc între ei fără încetare, râd tare și cu poftă.

Treci strada înspre fântânile Bellagio, spectacolul începe curând. Îți cumperi un matcha latté și, pentru că nu găsești loc altundeva, te tolănești pe marginea drumului cu paharul în mână. Un trecător neatent îți aruncă o piesă de un dolar în pahar. Mersi, filantropule, acum îmi dai și ceilalți patru dolari ca să-mi cumpăr alt ceai?

A doua zi dimineață, la centrul de închirieri. Ce preferi, un Harley sau un Mustang decapotabil? Mergi pe varianta a doua, din motive practice și, după prima zi de deșert, te feliciți pentru alegere. Și acum, încotro? Ai în vest Death Valley, în est Marele Canion iar în sud Mojave Preserve. Nu vrei să ratezi nimic, de data asta.

Parcul național Death Valley este un deșert cosmetizat. S-au investit bani buni, s-au construit drumuri și s-au amenajat puncte de observație. Există și un saloon tradițional, parcă decupat din western-uri și un hotel luxos. Probabil acesta este motivul pentru care Death Valley este relativ aglomerat.

Ajungi acolo în toiul unei furtuni de nisip și, pentru că mașina e închiriată, nu îți bați capul să ridici capota, astfel că în scurt timp e la fel de mult nisip în mașină ca afară. Vizitezi Rhyolite, orașul fantomă, te oprești la Zabriskie Point, apoi Badwater, numit așa pentru că bucuria primilor coloniști când au văzut lacul în mijlocul deșertului a fost fără margini, dar de scurtă durată: apa lacului era sărată și bietele lor animale care au apucat să se adape au murit. Astăzi, lacul e complet secat.

Și, desigur, Artist Drive, care-și merită cu prisosință numele. Un peisaj selenar ce pare pictat de un artist talentat, excesiv de generos cu culorile.

În ziua următoare, direcția Route 66. E foarte cald, trebuie să fie vreo patruzeci de grade resimțite. Îți răsună obsedant în minte piesa „A Horse With No Name” a celor de la America:
I’ve been through the desert on a horse with no name
It felt good to be out of the rain
In the desert you can remember your name
‘Cause there ain’t no one for to give you no pain

Route 66 este o șosea bine conservată, încadrată de dune de nisip pigmentate de tufe yucca și de ienuperi pitici. Îți defilează prin fața ochilor mereu același peisaj monoton, ce are darul de a-ți inspira o puternică nostalgie, condimentată cu un grăunte de tristețe care îți exacerbează dorul de ducă. Ai putea goni în ritmul acesta până te-ar prinde moartea din urmă, câțiva zeci de ani mai târziu. Serpentine line, de o parte și de alta a drumului mesaje-reclamă sub formă de ghicitori, aparținând unei companii de asigurări, al căror răspuns îl primești câțiva kilometri mai încolo. Din sensul opus apar constant grupuri de motocicliști pe care îi privești cu simpatie, apoi îi privești dispărând în oglinda retrovizoare. Pentru o vreme, un tren marfar nesfârșit rulează în paralel cu tine.

Și, din loc în loc, câte o așezare sărăcăcioasă, sau câte o casă izolată. Privindu-le, parcă începi să înțelegi suporterii lui Trump. Oamenii aceia își trăiesc întreaga viață în condiții vitrege, lumea lor e dură, nemiloasă. Și le este probabil greu să priceapă subtilitățile intelectuale ale liberalilor din marile metropole. Ce ar putea fi mai străin de lumea lor decât discuțiile despre toaletele pentru transgenderi? Au nevoie de armă ca să se simtă în siguranță și de garanția că nu le va fi luată. Au nevoie de un zid ca să se simtă protejați.

Altă zi, altă destinație. Mojave Preserve, locul în care experimentezi cu adevărat deșertul. Mojave Preserve nu este un parc național, drept urmare nu este amenajat. Îl străbate o șosea care face legătura între două oraș aflate de o parte și de alta a deșertului, iar de la acea șosea te poți abate când și unde vrei, nu există nicio interdicție. Ideal ar fi fost ca mustangul tău să aibă dublă tracțiune, căci altfel riști serios să rămâi împotmolit. Nu mai există drum, rulezi pe nisip. Și tocmai ăsta e farmecul locului. Mergi atât de departe pe cât este mașina capabilă să te ducă. Ești singur în toată imensitatea aceea. Oprești motorul, cobori și o iei la picior peste dune. Mergi până obosești, apoi te așezi și observi împrejurimile. Începe să se întunece. Liniște. Este prima dată în viața ta când ești expus la o liniște totală. Nu se aude absolut nimic, deși par să existe ceva urme de viată. Ai văzut câțiva iepuri pe drum încoace iar aici, lângă tine, se disting urme de șerpi și de șopârle. Îți amintești că ai citit odată despre vipera de deșert, cea mai otrăvitoare viperă din lume și parcă îți mai pierzi din seninătate.

Dar apoi se lasă întunericul și priveliștea din jurul tău și de deasupra ta te copleșește. Nu ai văzut niciodată astrele atât de clar cum le vezi acum. Te întinzi pe spate și încerci să recunoști câteva stele, dar puținele tale cunoștințe de astronomie nu te ajută, așa că renunți și rămâi cu creierul alb, golit de orice gânduri, pierdut în miezul deșertului, contemplând imensitatea sferei cerești și ascultându-ți bătăile inimii. N-o să uiți niciodată momentele acestea, s-au gravat adânc în memoria ta.

Te întorci pe propriile-ți urme, pornești mașina și încerci să nu te abați de la urmele pe care le-ai lăsat venind încoace. E mai greu, e deja întuneric beznă. Ajungi într-un târziu la drum, apoi conduci o oră până la șosea și încă două până în Las Vegas. Drumul sinuos traversează munții, urci, urci mereu și, dintr-o dată, ajuns în punctul cel mai înalt, acolo de unde șoseaua începe să coboare, vezi undeva jos, încă departe, oceanul de lumina în toată splendoarea sa. Și nu poți să nu te gândești cu respect la cei care avut viziunea acestui megalopolis într-un loc atât de impropriu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

forty six − = forty three