Camus susţine că voiajul năruie în noi un fel de decor interior. Nu mai poți trișa, nu te poți ascunde în dosul automatismelor, ale rutinei. Departe de ai tăi, de limba pe care o vorbeşti, smuls de lângă tot ceea ce înseamnă sprijin, ești proiectat, gol și vulnerabil, în lume. Și-atunci, fiecare fiinţă, fiecare lucru redobândeşte în ochii tăi valoarea sa de miracol. O fată care-și bea, absentă, cafeaua, o pisică pe un pervaz, un bătrân care-și cară, anevoie, plasa de cumpărături, doi adolescenți pe un scooter; fiecare imagine devine un simbol. Întreaga viaţă pare a se reflecta în el. Abia atunci îţi foloseşti ochii ca să vezi, și nu doar ca să recunoști și să cataloghezi lucrurile. E posibil ca starea asta de lucruri să se datoreze instinctului de conservare care ne împinge să cercetăm cu atenţie tot ce e necunoscut pentru a identifica potenţialele pericole, nu ştiu, ce mi-e clar e că pentru mine călătoria e ca un drog.

Uneori țin să plec la drum singur, ştiu din experienţă că atunci când ai partenerul alături treci prin lume fără să vezi cu adevărat în jurul tău, pentru că un cuplu e un univers închis, autosuficient. Excursiile în grup sunt OK însă, căci cei cu care călătorești îţi sunt la fel de străini ca și lumea în care te mişti.

Dar mai bine las teoria pentru vremurile în care practica nu va mai fi o opţiune și revin la ceea ce voiam să vă povestesc, la acel loc specific din Asia de Sud-Est care m-a fermecat. Căci există și țări, așa cum există femei, care posedă acel „je ne sais quoi” ce te cucerește definitiv de la prima vedere. Acel ceva pe care nu poți pune degetul, nu-l poți numi, ceva care-ți joacă pe o coardă sensibilă și-ți trezeşte nostalgii nebănuite.

Pentru mine, a fost Vietnamul. Și culmea, era țara de la care mă aşteptam la cel mai puţin, mai ales după ce fusesem obligat să-mi iau viza în avans, de la ambasada din Ottawa, căci la fața locului nu o poți obţine decât dacă ajungi pe calea aerului, iar eu urma să intru per pedes dinspre Cambogia. În plus, a mai fost și cea mai scumpă viză pe care am plătit-o vreodată, ceea ce mi-a stors un mârâit din care, dacă cineva ar fi ascultat cu atenţie, ar fi putut identifica cuvântul „comuniști” urmat imediat de ceva consideraţii explicite legate de viața sexuală a mamelor lor.

Am trecut granița pe la Tinh Bien în jurul prânzului, pe una dintre acele ruperi de nori specifice sezonului ploios de la tropice, acele ploi care nu durează mai mult de 5-10 minute, dar transformă străzile în torente iar zonele mai joase în lacuri. E suficient să trăieşti o experienţă dintr-asta ca să înţelegi perfect de ce vietnamezii au casele cocoţate pe piloni care uneori depăşesc doi metri înălţime.

Rezervasem o excursie prin GAdventures, o companie canadiană cu care am mai călătorit și în trecut și despre care nu am decât lucruri bune de spus. Călătoream cu un grup de tineri adunați din toate colţurile lumii, norvegieni, germani, englezi, australieni și americani. (Și ca o mică paranteză, am observat un lucru interesant în excursiile acestea organizate: majoritatea turiștilor sunt de sex feminin.) Ne îndreptam înspre Can Tho, un oraș din Delta Mekong-ului, la periferia căruia se află un mic sat construit în mijlocul apelor, pe o ridicătură. Urma să înnoptăm acolo, în casa unui localnic.

Am ajuns într-un moment potrivit, căci, după spusele ghidului, se întâmplă uneori, dacă plouă prea mult, ca apele fluviului să inunde împrejurimile satului, iar singura cale de acces, un pod de lemn de aproximativ 40 cm lățime și fără balustrade, să fie complet înghiţită de ape, caz în care nu-ți mai rămâne decât să tocmești un barcagiu.

Am apucat să fac o tură prin sat înainte să se întunece și m-a surprins modul în care unii localnici și-au construit casele: aveau pereţi doar pe trei laturi. Peretele din față lipsea cu desăvârşire, puteai vedea din stradă interiorul locuinţei, familia toată, trei generații în aceeaşi casă, adunată în jurul televizorului, discutând între ei, gesticulând cu mişcări lente. Nu păreau să sufere din cauza lipsei de intimitate, iar de frig nici atât – când trăieşti într-o țară în care iarna sunt 27 de grade Celsius nu-ți trebuie mai mult decât un acoperiș deasupra capului, să te ferească de ploaie.

Casă pe piloni, regiunea Mekong.

Camerele rezervate pentru noi erau închise, construite special pentru turişti. Ba aveam chiar și lacăt la ușă, ceea ce ar fi putut fi util dacă ușa – ca și pereții, de altfel – n-ar fi fost făcută din stuf prin care putea trece și o pisică, dacă îşi lua suficient avânt. Și în plus, cum casele nu aveau geamuri, între partea de sus a peretelui și acoperiș era un spaţiu de aproximativ jumătate de metru, de jur împrejurul casei, pe post de fereastră panoramică.

Nu-i tocmai măgulitor pentru occidentali, așa-i? Oamenii aceștia ne văd ca pe nişte maniaci disperaţi să nu cumva să li se fure averea.

Paturile erau prevăzute cu plase împotriva insectelor și trebuie să recunosc că, deși iniţial bombănisem că-s acolo mai degrabă ca să-l împiedice pe turist să părăsească noaptea camera, după ce mă luptasem o vreme ca să ies până la acel puțin îmbietor WC din fundul curții, am fost nevoit să le recunosc meritele, când am văzut, dimineaţa, cu cât jind se uitau la mine insectele îngrămădite de partea cealaltă.

Primul obiectiv în ziua următoare a fost piața plutitoare, la care am ajuns după nenumărate pauze de vomitat, căci ăsta-i neajunsul când călătorești cu adolescenți al căror singur scop în viață pare să fie acela de a se îmbăta crâncen în toate colţurile lumii.

Ne-am îmbarcat pe un vapor prăpădit, de fapt ne-am aruncat ca să fiu mai exact, în stilul tipic asiaticilor care privesc măsurile de securitate ca pe nişte mofturi occidentale: săream de pe chei pe barca ce se legăna zdravăn, cam doi metri mai jos, unde un matelot mai vânjos ne prindea în brațe. Și să nu vă imaginați că oamenii ăia sunt cu toţii nişte acrobați și nu se întâmplă niciodată accidente, căci cu doar trei zile în urmă, în Sihanoukville, barca noastră a rămas fără cârmaci când un val mai hotărât ne-a izbit dintr-o parte. Ne-a luat ceva timp să-l pescuim.

Am pornit apoi de-a lungul fluviului, făcând slalom printre cafenelele plutitoare, acele bărci minuscule în care localnicii preparau cafeaua pentru clienții pieței. Barca noastră trecea cu viteză, dar tot au apucat să se agațe cu cârlige de ea două bărci-cafenele. Născuți în alte locuri și alte vremuri, oamenii ăștia ar fi fost nişte pirați pe cinste. Din nefericire pentru ei, n-au făcut bani pe spinarea noastră, căci nici unul dintre noi n-avea chef să guste din apa fluviului care, așa cum probabil vă imaginați, nu-i tocmai pură și cristalină. De fapt, e cel mai jegos curs de apă pe care mi-a fost dat să navighez în scurta dar intensa mea carieră de călător. Nu ajuta nici faptul că vedeam pe ambele maluri ale fluviului case (dacă mi-e permis să-mi bat joc în asemenea hal de conceptul de „casă” încât să numesc astfel barăcile alea pe jumătate putrezite și cu pereții plini de găuri și crăpături) răsărite direct din apă, cocoţate pe piloni și văduvite de canalizare.

Apa avea o culoare vânăt-roșcată și mă întrebam, când îi vedeam pe localnici spălând fructele în fluviu înainte de a le mânca, dacă n-ar fi fost mai sănătos să facă rabat de la normele de igienă, măcar în contextul ăsta. Adică, serios, cât de murdare puteau fi fructele alea?!?

Piața plutitoare Cai Rang.

Modul în care comercianții îşi afișau marfa amintea de stilul făcut popular de Vlad Țepeș: înfigeau în vârful unei prăjini lungi fructele/legumele pe care le aveau de vânzare. Vedeai, de la distanță, o mare de țepe în vârful cărora agonizau pepeni, ananași, banane, verze, ș.a.m.d. Îți ancorai barca de taraba plutitoare, cumpărai ce doreai, apoi treceai la următoarea. De barca berărie nu ne-am apropiat, companionii mei aveau oricum mai mult alcool în sânge decât barmanii vietnamezi în butoaie.

Probabil vă întrebați, ajunși în punctul aceasta, ce anume mi-a plăcut atât de mult în partea asta de lume, căci sunt conştient că nu reiese deloc, dar absolut deloc din cele ce am povestit până aici. Adevărul e că, așa cum am spus de la început, nici mie nu mi-e clar. E ceva ce are de-a face cu temperatura, mirosul exotic, peisajul cu culturile nesfârșite de orez, cu fluviile murdare înțesate de ambarcațiuni rudimentare, cu casele simple, nepretențioase, cu naivitatea, zâmbetul sincer al oamenilor, bucuria lor autentică, cu faptul că e singurul loc din lume în care nu a încercat nimeni să mă înșele și unde oamenii veneau să mă salute și să vorbească cu mine în… „italiană”, limbajul gesturilor și nu pentru că voiau ceva, ci pur și simplu din curiozitate, din dorința de a afla de unde vii, încotro te îndrepți și ce naiba cauți acolo când e clar că nu te alungă foamea de acasă. Cei de la țară erau fascinați de colegul nostru negru, un contabil amabil și timid din Manchester, care nu și-a imaginat niciodată că poate deveni atât de popular exact pentru motivul pentru care e nepopular la el acasă.

Viața-i simplă în Vietnam și oamenii nu par înclinați să și-o complice.

Viet Cong pentru o zi

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

fifty eight + = sixty five