Având în spate o carieră de succes și o viață de călătorii prin lume, Vladimir Paskievici, ajuns acum la vârsta senectuții, a împărtășit scriitoarei Veronica Balaj privirea sa asupra lumii. Pornind de la date biografice și trecând în revistă evoluția sa, sensibilă la schimbarea coordonatelor de spațiu-timp și cultură, interviul oferă o vedere panoramică asupra lumii și asupra vieții dlui Paskievici. Publicăm aici un fragment din acest interviu, cu mențiunea că el poate fi citit integral în volumul II al cărții „Convorbiri cu personalități românești din Montreal”, volum realizat de Veronica Balaj și Eva Halus și publicat în luna aprilie 2018 la Montreal.

VERONICA BALAJ: Vǎ mulţumim că aţi acceptat un excurs colocvial din care, sperǎm sǎ aibǎ multe de învǎţat toţi cei care sunt hotǎrâţi să se conducǎ dupǎ principii corecte, sǎ punǎ preţ pe studiu şi perseverenţǎ aşa cum aţi fǎcut dvs. Să ne întoarcem în România, deşi se aflǎ undeva departe, izolată în harta dvs. existenţialǎ, datoritǎ împrejurǎrilor. Plecarea din România în Italia, primul popas al vieţii în strǎinǎtate, a fost un fel de… premoniţie? Întâmplător, ați plecat cu două zile înainte de abdicarea Regelui Mihai. 
VLADIMIR PASKIEVICI: Cu douǎ sǎptǎmâni! Dupǎ o palpitantǎ poveste. Fiind nǎscut la Bucureşti, în anul 1930, şi începând şcoala primarǎ la 6 ani jumǎtate, examenul meu de bacalaureat ar fi fost normal sǎ-l obţin în iunie sau iulie 1958, dupǎ care eram „programat” sǎ-mi continui studiile în Franţa, aşa cum au fǎcut-o pǎrintii şi, în general, toţi copiii înaltei burghezii din acea epocă.

Evenimentele istorice au vrut altfel. Luarea puterii de cǎtre comunişti, dupǎ alegerile din noiembrie 1946, a pus în pericol acest plan pentru cǎ eram fiu de boier. Am luat atunci o decizie care mi-a orientat în mod decisiv viaţa, aceea de a termina liceul cât mai degrabǎ posibil şi a câştiga astfel un an, în decursul cǎruia trebuia ca pǎrinţii mei sǎ obţinǎ paşapoartele noastre de ieşire. În ceea ce mǎ priveşte, am absolvit clasele șapte și opt de liceu și mi-am luat bacalaureatul într-un an, și am obţinut admiterea, precum şi o bursǎ de studii pe baza notelor, la Liceul Louis le Grand care pregǎtea pentru École Centrale din Paris. Am întocmit astfel un dosar solid pentru a obţine autorizaţia de ieşire pentru studii avansate în strǎinǎtate. Pǎrinţii mei au pregǎtit şi ei un dosar solid, bazat pe faptul că tatǎl meu era furnizor de cereale al Armatei Roşii şi cǎ mama avea rezerve importante de orez (la moşie cultivam şi orez), de mare valoare comercialǎ pentru tovarǎşii de la putere…

Paşapoartele au fost acordate numai mie şi mamei, tatǎl meu şi tatǎl meu vitreg, inginer, rǎmânând ca ostatici în ţarǎ. Pentru vizele de ieşire a fost mai greu dar le-am obţinut şi pe acestea. În schimb, francezii au refuzat sǎ ne dea vizele de intrare!

În disperare de cauzǎ, am obţinut, la începutul lunii decembrie, vizele de intrare ca turişti în Italia (tot graţie orezului). În schimb, vizele de tranzit prin Iugoslavia sau Ungaria şi Austria ne-au fost refuzate… O coincidenţǎ extraordinarǎ a fǎcut sǎ aflǎm, de la unchiul meu, fost marinar, cǎ vaporul Transilvania tocmai pleca de la Constanţa pe ziua de 18 decembrie pentru a se duce la Marsilia, cu escalǎ la Napoli. Dar nu mai era disponibilǎ decât o cabinǎ de lux. Bineînţeles am luat-o, plǎtitǎ cu un rest de orez, şi am plecat deci cu douǎ sǎptǎmâni înaintea regelui Mihai!

VB: Începea o perioadǎ specialǎ: de la situaţia unui om care avea bani, resurse materiale din familie, la starea de-a nu avea bani. Frustrant? Care au fost soluţiile adoptate şi învǎţǎmintele obţinute? Câtǎ importanţǎ acordaţi bogăţiei?
VP: La început, problema banilor n-a fost importantǎ. Pe de o parte, în Italia, eram invitaţi pentru trei luni la o prietenǎ care locuia la Brescia, lângǎ Milano, perioadǎ în decursul cǎreia credeam cǎ vom putea obţine viza francezǎ, mama trebuind sǎ se întoarcǎ în ţarǎ dupǎ instalarea mea la Paris. Falsǎ speranţǎ.

Apoi, situaţia deteriorându-se repede în România, tatǎl meu vitreg a fugit clandestin din ţarǎ, trecând prin Ungaria şi Austria de Est sub control sovietic, pentru a se preda ca refugiat autoritǎţilor americane din Austria de Vest. Aceştia l-au pus într-un tren care trebuia sǎ-l ducǎ la Marsilia de unde ar fi luat vaporul pentru… Canada. Pe drum, trenul trecând prin Milano, a sǎrit din el, devenind acum un clandestin în Italia.

Când mama l-a vǎzut, şi-a dat seama cǎ nu se mai întoarce niciodatǎ în ţarǎ şi cǎ a pierdut totul: ţara, moşia, veniturile, prietenii, totul. Pentru ea a fost teribil şi a fost mult timp bolnavǎ de astmǎ pe bază nervoasǎ. Pentru mine, n-a fost o tragedie. O nouǎ viaţǎ începea, aveam multe de vǎzut, de apreciat. Am devenit brusc adult şi m-am simţit responsabil sǎ-mi construiesc aceastǎ viaţǎ de la zero. Era exaltant!

Din fericire, mama avea ceva bani puşi deoparte la Geneva, suficient ca sǎ rezistăm şase luni. Neputând rǎmâne în Italia, a trebuit sǎ gǎsim o altǎ ţarǎ, deschisǎ emigraţiei. Am cerut viza de intrare pentru Canada şi pentru Argentina. Aceasta a rǎspuns întâi, având nevoie de ingineri. Şi iatǎ cum am ajuns la Buenos Aires.

Acolo, tatǎl meu vitreg n-a gǎsit un post convenabil aşa încât a trebuit sǎ lucrez şi eu. Lucram într-o fabricǎ de mozaicuri, de la orele 7 dimineaţa pânǎ la orele 14, apoi mǎ duceam la universitate unde ajungeam în jur de ora 15 şi studiam pânǎ la închiderea bibliotecii, la orele 22. Lucram mult şi mǎ mulţumeam cu puţin. Banii n-au constituit pentru mine, atunci sau în restul vieţii, decât un mijloc pentru a atinge principalele scopuri din viaţǎ: sǎ devin profesor universitar şi sǎ fondez o familie modestǎ dar fericitǎ.

În termeni de valoare acordatǎ banilor, spuneam deseori cǎ am avut douǎ mari şanse în viaţa mea: prima, sǎ fi fost suficient de bogat pentru a avea tot ce-mi doream (deşi nu-mi doream multe), apoi sǎ fi pierdut totul, apreciind astfel tot ce este realmente important în viaţǎ. Nu m-am interesat niciodatǎ de nivelul de bogǎţie la care trǎiau alţii şi n-am cunoscut râvnirea sau gelozia. Banii pe care am reuşit sǎ-i pun deoparte sunt destinaţi pentru cheltuielile de sfârşit de viaţǎ şi, în special, pentru moştenire la copii.

VB: Cât şi cum vǎ „terorizează” timpul? Aţi fǎcut totuşi un pact de colaborare cu acesta? E un duşman sau un prieten?
VP: Timpul nu mǎ terorizeazǎ deloc. Timpul fizic mǎ pasioneazǎ. Am scris un articol despre el în revista Candela de Montreal, publicat acum în cartea „Priviri asupra lumii”, în care arǎt cum se mǎsoarǎ (ca sǎ existe, timpul trebuie sǎ fie mǎsurat şi ca sǎ fie mǎsurat trebuie sǎ existǎ materie în jur), când şi-a început existenţa, cum se scurge pentru persoanele ce se deplaseazǎ unele faţǎ de altele, cum viteza de scurgere variazǎ în funcţie de prezenţa corpurilor masive, cum se opreşte în gǎurile negre şi cum va dispărea cu timpul, din cauza expansiunii universului.
În ceea ce priveşte timpul psihologic, n-am nicio problemǎ existenţialǎ cu el. În momentul de faţă coexist cu el. Pentru mine, timpul a început cu naşterea mea şi va dispărea odatǎ cu moartea mea.
În fine, în ceea ce priveşte organizarea timpului în perioade de lucru, de familie, de odihnǎ şi de timp liber, m-am aranjat ca niciuna sǎ nu sufere (prea mult)… Nu mi l-am pierdut în fleacuri sau în activitǎţi inutile!
Asta, în trecut. Acum, timpul liber de care dispun îl împart între întâlniri familiale, schimburi cu prieteni prin e-mail, lectura ştirilor internaţionale (Le Monde şi New York Times), lectura de articole ştiinţifice (Scientific American), lecturi literare (minunatele nuvele şi frumoasele romane ale canadienei Alicia Munro, premiu Nobel de literaturǎ 2013), muzicǎ clasică, emisiuni asupra naturii, şi jocuri (Sudoku şi puzzle-uri).
În fine şi în mod excepţional, mă pregătesc pentru ultimul eveniment la care voi participa în cadrul comunitǎţii române din Montreal, eveniment numit 28 din 88 şi care va avea loc pe 17 martie 2018: o dublă aniversare, cea de a atinge vârsta de 88 de ani şi cea de a fi fost un membru activ în comunitate timp de 28 de ani (de când am ieşit la pensie). Cu aceasta ocazie, voi lansa cartea „Priviri asupra lumii”, o compilaţie a celor circa 100 de articole scrise din 1997 pânǎ azi, în revista Candela de Montreal.

Profesorul emerit Wladimir Paskievici în 1982, când a fost numit director de cercetări și studii superioare la Școala Politehnică din Montreal. FOTO: Arhiva personală.

VB: Fiecare dintre oameni îşi doreşte sǎ lase ceva in urmă. Din orgoliu sau responsabilitate sau dintr-un motiv şi din celălalt. In cazul dumneavoastrǎ, cum aţi concretiza dezideratul „rămânerii”?
VP: „Rămânem” aşa cum ne-au văzut alţii: pǎrinţii, acum decedaţi, colegii de universitate, acum împrăștiați prin lume, colegii de la Politehnică, pe care-i mai văd din când în când, foştii elevi care mǎ salută cu simpatie când ne întâlnim prin cartier, copiii noştri (trei fete) şi cei șase nepoţi (trei bǎieţi şi trei fete), precum şi prietenii.
Rǎmânem şi prin ceea ce am scris. În cazul meu trei cǎrţi: autobiografia „L’Arc en ciel de ma vie”, viaţa mea profesionalǎ, „La volonté de bâtir” şi compilaţia de articole scrise în revista Candela de Montreal, „Priviri asupra lumii”, toate trei înscrise în Biblioteca naţionalǎ canadianǎ. Rǎmân, încǎ, şi câteva interviuri publicate pe ici, pe colo. Mi-am fǎcut datoria în viaţǎ. Posteritatea nu mǎ interesează.

VB: Aparţineţi mai multor culturi prin moştenire spiritualǎ şi apoi, în Canada, prin integrare. Vǎ consideraţi, din acest punct de vedere, un om împlinit, mai bogat spiritual, ca un „arlechin” ziceţi dumneavoastrǎ. Interesantǎ definire. Ne ajutaţi sǎ-i descifrǎm conotaţiile personale?
VP: Un om mai bogat, într-adevǎr! Vintilǎ Horia, autorul imensei cǎrţi „Dieu est né en exil”, şi ales pentru premiul Goncourt (1960), susţinea deja cǎ exilul l-a întǎrit şi îmbogǎţit, datoritǎ experienţelor prin care a trecut.
Filozoful Michel Serres, în cartea sa „Le Tiers-Instruit” (1992) spune, referindu-se la procesul formǎrii unui individ, cǎ învǎţarea constituie un metisaj între natura sa şi ambientul înconjurǎtor, cǎ un francez, dacǎ voiajeazǎ în mai multe ţǎri şi învaţǎ limba şi cultura lor, devine, la rând, italian, englez, sau german. Dacǎ pǎstreazǎ toate aceste identitǎţi, spiritul lui se aseamǎnǎ cu mantia pestriţǎ a unui arlechin. În acest sens, mǎ simt cetǎţean al lumii.

VB: Canada, o casă a împlinirii profesionale şi umane. Ce anume ar trebui sǎ înveţe alte naţiuni de la modul de viaţǎ canadian?
VP: Canada, ca şi Statele Unite, este o ţarǎ fǎcută de imigranţi care au venit pe acest continent cǎutând o viaţǎ mai bunǎ, cu gândul cǎ dacǎ lucreazǎ mult, dacǎ-şi vǎd de treabǎ şi dacǎ respectǎ pe ceilalţi, vor putea gǎsi ceea ce au sperat. Istoria diferitǎ a acestor douǎ ţǎri a dus la diferenţe notabile. Astfel, societatea americanǎ e mai violentǎ, mai rasistǎ şi mai materialistǎ decât cea canadianǎ.
Ce mi-a plǎcut în Canada a fost sistemul sǎu parlamentar, sistemul de egalizare a resurselor, în care guvernul federal transferǎ o parte din veniturile provinciilor mai bogate, celorlalte provincii şi preferinţa pentru cǎutarea de compromis în situaţiile conflictuale. În plus, locuitorii din Quebec, pot profita de civilizaţia francezǎ, numită de anglofoni „the french touch”.

VB: Aţi vizitat România dupǎ foarte mulţi ani, cât o viaţǎ. Aţi găsit-o schimbată, desigur. Ce anume v-a emoţionat?
VP: M-am întors în România în anul 2009, 62 de ani dupǎ părăsirea ei, timp în care îmi luasem adio de la ideea cǎ mǎ voi mai reîntoarce vreodatǎ. Ocazia a fost o invitaţie de a prezenta o comunicare cu prilejul unui seminar internațional intitulat „Penser l’Europe – Educația și învățământul în Europa de azi”.
Cum nu mai aveam familie în ţarǎ, n-am simţit nicio nostalgie a timpurilor trecute. Impresia mea de bază a fost cǎ vizitez o ţarǎ străinǎ în care se vorbea, curios, româneşte, destul de stricatǎ de altfel, cǎ oamenii sunt nepoliticoşi, cǎ criticǎ corupţia regimului în vigoare şi cǎ programele de televiziune sunt deplorabile, în mare parte. Din fericire, natura, în zonele traversate – din Timişoara pânǎ la Bucureşti, trecând prin Sibiu şi Braşov – m-a fermecat din nou, ca în timpul adolescenţei.
Pǎrǎsind România, am avut penibila impresie cǎ mǎ exilez din nou, într-un exil definitiv.

Repere biografice

Wladimir Paskievici alături de soția sa, în 2017. FOTO: Arhiva personală.

Vladimir Paskievici s-a născut în 1930 la Bucureşti. A studiat în România (1936-1947), în Argentina (1950-1954) şi în Franţa (1954-1957), unde a obţinut un doctorat în fizică nucleară de la Universitatea din Strasbourg.

A imigrat în Canada în 1958 și a fost angajat ca profesor la Școala Politehnică din Montreal, unde şi-a terminat cariera ca profesor emerit, în 1990. Aici a creat Institutul de inginerie nucleară, în 1970, şi a fost director de studii superioare și cercetări în anii 1982-1990. A predat numeroase cursuri şi a făcut cercetări în domeniul fizicii moderne, fizicii nucleare şi al energiei. A fost consultant pe lângă numeroase organisme guvernamentale precum Hydro-Québec, Ontario Hydro, Énergie Atomique du Canada etc. S-a implicat mult în activităţi parașcolare în Quebec: Exposciences de Montréal, Conseil de la Jeunesse scientifique şi Loisir scientifique du Québec.

A fost preşedintele asociaţiei Mouvement de solidarité Québec-Roumanie şi a publicat o serie de articole de vulgarizare a științei în diverse publicații românești din Montreal. În 2010, şi-a publicat memoriile sub titlul „L’arc-en-ciel de ma vie” precum şi activităţile profesionale, sub titlul „La volonté de bâtir”. În 2017, a publicat cartea intitulată „Priviri asupra lumii” care conţine totalitatea articolelor în limba românǎ apǎrute în revista Candela de Montreal, începând din anul 1999 (circa 100 de articole).

Dl Paskievici este însurat, are trei fete şi şase nepoţi.