În Antigua, cel mai frumos oraş al Guatemalei, intrat în patrimoniul UNESCO, am vizitat o galerie de artă care avea două expoziţii temporare, seria lui Dali, Infernul, Paradisul şi Purgatoriul, şi o colecţie recentă de fotografii tulburătoare ale unui artist din Guatemala imortalizând violenţe sinistre şi răni sociale încă deschise.
În Antigua uşile caselor în stil spaniol baroc sunt deschise, şi dacă le treci pragul intri în altă lume. Grădini interioare cu orhidee atârnând din copaci, palmieri şi buganvilia, fântâni arteziene şi mozaicuri, galerii de artă, fabrici de jad, hoteluri butic cu camere fiecare decorată altfel, cu mobilă stil, antichităţi, candelabre şi şemineuri. Şi fireşte pieţe înţesate de artizanat, ceramică, măşti şi ţesături de tot felul. O plimbare prin oraş trece obligatoriu pe sub Arcul Santa Catalina, bijuterie arhitectonică, spre Parcul Central, înconjurat de Catedrala San Jose şi de Palatul guvernamental, pe fundalul munţilor care înconjoară orizontul şi vârfurile vulcanilor Fuego şi Acatenango creând un decor natural de mare frumuseţe. Din cele 28 de biserici coloniale, doar două au supravieţuit cutremurelor devastatoare care au dărâmat, succesiv, mii de clădiri.
Dar ruinele sunt spectaculoase. M-am plimbat printr-o catedrală uriaşă cu deschidere la cer. Plante luxuriante cresc pe locul vechilor capele, ies din ziduri şi se strecoară printre pietre. Zboară păsări dintr-un arc în altul prin ceea ce odată era tavanul catedralei, acum spart în cercuri prin care se scurge albastrul cerului, atât de senin în Antigua, dar şi ameninţat de lava care se poate ridica oricând din vulcanii care stau la pândă. Acolo mi-a venit în minte altă catedrală, întâmplător tot spaniolă, Sagrada Familia lui Gaudi, niciodată terminată. Din fericire. A rămas astfel unică şi misterioasă, un spaţiu de trecere deopotrivă pentru oameni şi păsări.
Drumul spre Chichicastenango pe autostrada pan-americană, lungă cât Americile, legând Ţara de Foc de Canada, trece prin munţi de un verde intens, şerpuieşte printre dealuri terasate cu plantaţii de cafea, avocado şi banane, coboară în văi fertile unde porumbul creşte mai înalt decât oamenii acestor ţinuturi. După cutremurul devastator din 1976, Israelul şi Taiwanul au oferit asistenţă Guatemalei în a-şi crea un sistem de irigaţii şi o agricultură din care practic supravieţuieşte o parte copleşitor de mare a populaţiei. Ne depăşesc în viteză autobuze ale transportului public care leagă localităţile între ele. Cunoscutele autobuze şcolare galbene din America sunt date la casat în Guatemala şi sunt pictate violent, sugerând culorile portului popular caracteristic fiecărei regiuni, pentru a fi recunoscute de călătorii care sunt în majoritate analfabeţi. Vor fi folosite la maximum, până la dezintegrare. Şoferii sunt în general tineri, plătiţi la câte curse reuşesc să facă pe zi, aşa că gonesc nebuneşte pe şosele înguste de munte, cu frânele scârţâind.
Ajung sâmbătă seara în Chichicastenango, un sat în munţi, unde probabil că nu s-ar duce niciun străin dacă duminicile nu ar fi o piaţă faimoasă a indigenilor veniţi cu sutele şi miile din toată Guatemala. Cu o seară înainte, trecând pe străzile prăfuite, printre clădirile modeste luminate palid, nu ai cum să bănuieşti explozia de mărfuri, culori şi mirosuri care începe de foarte devreme duminica dimineaţa, transformând practic toată aşezarea într-o piaţă uriaşă, considerată cea mai mare piaţă indiană a Americilor, înţesată la refuz cu mărfuri de tot felul, man made, artizanat, obiecte de cult, ţesături, ceramică, măşti, dar şi fructe şi zarzavaturi, păsări vii cum vindeau la noi ţăranii pe vremuri. O bătrână îşi aduce singura curcă învelită într-o basma şi o aşează pe jos în picioarele trecătorilor, şi dacă nu se va găsi de data asta un cumpărător, va veni cu ea şi duminica viitoare. Ţăranii, sau fermierii cum sunt numiţi, sunt toţi îmbrăcaţi în costume populare, fiecare în culori specifice, ca şi autobuzele care îi aduc din comunităţile lor pierdute în munţi.
Imaginea vizuală e puternică, dar cel mai impresionant lucru este biserica Santo Tomas, construită pe platforma unui templu pre-columbian şi unde au loc ceremoniale religioase mayaşe conduse de şamani împreună cu slujbe catolice ţinute de preoţi. Duminicile, dis de dimineaţă, treptele bisericii se umplu de buchete mari de flori, crizanteme, hortensii, chiparoase şi orhidee, ofrande aduse zeilor, dar şi de fructe, flori galbene de şofran şi lumânări. Un şaman incantează la intrarea în biserică în jurul unui foc aprins pe o piatră. În interiorul bisericii cu pereţi înnegriţi de fum, familiile îşi ţin tradiţia mayaşă rugându-se lângă focuri pâlpâind pe pietre înconjurate de flori portocalii, acele gălbenele care şi la hinduşi sunt flori asociate cu ceremonialele religioase.
Peste două zile era 1 noiembrie, Sărbătoarea Morţilor în Guatemala, cea mai importantă zi de comemorare a celor dragi trecuţi dincolo (pentru creştini, în Paradis, pentru mayaşi, în lumea spiritelor). Tot satul se pregăteşte. Noaptea se aud explodând artificii, în onoarea sfinţilor patroni ai comunităţii şi familiilor. O dată pe an, spiritele celor dispăruţi vin să-şi viziteze familiile. Cimitirul de pe deal, un sat în miniatură al morţilor care se odihnesc în cavouri colorate de mărimi asemănătoare, e luat cu asalt. Spiritele sunt aşteptate cum se cuvine. Se vopsesc proaspăt pereţii căsuţelor, sunt spălate lespezile de piatră, se împart ofrande, se aprind lumânări, se fac focuri şi incantaţii de către şamani, ghizi spirituali care oferă sfaturi şi ajutor, dar asigură şi legătura între cei de aici şi cei plecaţi în lumea subpământeană.
Dacă vreun animal le va trece pragul sau se va aciuia pe lângă casă, oamenii nu îl vor alunga, îl vor hrăni din puţinul lor. Mayaşii trăiesc în armonie cu natura şi animalele, şi, deşi nu cred în reîncarnare, au credinţa că spiritul morţilor poate veni la ei întrupat în animale sau păsări.
În Flores, oraşul de unde aveam să-mi încep explorarea parcului arheologic Tikal, am zburat cu un avion mic al unei companii particulare, la cinci dimineaţa, din capitala Guatemalei. Am văzut răsăritul soarelui deasupra unei civilizaţii apuse. Cocoaşe de pământ acoperite cu vegetaţie care ascund templele mayaşe, puţuri circulare, aşa numitele cenote ale Yucatanului, rezervoare care adunau apa de ploaie şi erau legate la sisteme subacvatice, întinderi nesfârşite de junglă lăsată în voia ei, mici aşezări izolate risipe în munţi, un peisaj care nu semăna cu nimic şi prin care nimeni nu părea să treacă vreodată.
O zi întreagă am colindat prin Parcul Naţional Tikal situat în zona arheologică a Bazinului Peten, aflat din 1979 în patrimoniul universal UNESCO. Junglă vastă, turişti puţini, din loc în loc soldaţi bine înarmaţi. Pe drumul care duce la intrarea în parc apar semne de atenţionare la şerpi veninoşi, jaguari, curcani sălbatici sau maimuţe păianjen. Ghidul îmi spune să ţin ochii deschişi, să fiu atentă unde pun piciorul, să privesc atent şi în sus, la crengile copacilor, de unde maimuţele pot crea tot felul de surprize vizitatorilor nepoftiţi. Un fluture mare colorat s-a desprins dintr-o încrengătură de frunze şi s-a ţinut după mine tot drumul.
M-am ferit de termite, de seminţele de fructe pe care o maimuţă mi le sufla în cap, am ocolit tarantule negre şi pufoase mari cât palma, am fotografiat tot felul de animale pe care nu le-am văzut niciunde, m-am legănat pe liane, am gustat din coaja unui copac de gumă de mestecat, am urcat sute de trepte de piatră până în vârful templelor de unde pământul se vedea o bucată verde de catifea contopindu-se la orizont cu albastrul intens al cerului.
Treci prin păduri tropicale cu vegetaţie carnală mustind de viaţă, şi, când ajungi în Piaţa Centrală a ansamblului arhitectonic, ai sentimentul că timpul a rămas captiv în piatra palatelor şi templelor celui mai puternic regat al mayaşilor, în stele (bucăţi de piatră încrustate cu hieroglife şi figuri), în altare şi morminte, în structurile piramidale din „Mundo perdido”, lumea pierdută.
Dacă sfârşitul biblic este descris prin potop, declinul civilizaţiei maya a fost cauzat de secetă. Acele ţinuturi fertile, cu ploi abundente care făceau să existe recolte succesive tot anul, au fost dintr-odată afectate de o schimbare dramatică de climă care a început prin anul 600 şi a ţinut aproape patru secole, secătuind prosperitatea, provocând crize politice şi războaie. Una dintre cele mai puternice civilizaţii apunea, asemeni Egiptului antic. Ca şi la Angkor Watt, în Cambodgia, jungla a luat mai târziu în posesie vechile temple şi aşezări din Tikal şi El Mirador (cea mai mare aşezare mayaşă constituită cu 3000 de ani în urmă) îngropându-le în pământ şi vegetaţie.
Dacă ar fi să transpun Guatemala în imagine, aş desena-o ca pe o femeie bătrână, chinuită şi totodată senină, nici tristă, nici împăcată, mai degrabă împietrită în timp, cu pielea arsă de soare, îmbrăcată într-un port vechi brodat în culori vii, pe cap cu şaluri împăturite cum poartă mayaşele de sute de ani, care tocmai şi-a lăsat jos fuiorul ori războiul de ţesut, şi s-a întins în bordeiul ei, direct pe pământ, pe o cuvertură multicoloră ţesută de bunica ei, ori de o şi mai veche străbună, şi a adormit aşa, înconjurată de mici vase de lut pentru fiertura ierburilor vindecătoare, obiecte casnice din lemn şi ceramică, ţesături, împletituri, măşti şi obiecte de cult, o farfurie ciobită cu tortillas – lipii subţiri din porumb – încă aburinde. Şi poate că ar dormi aşa sute de ani, în conspiraţie cu timpul, cu respiraţia aliniată în energia lui. Timpul nu trece, doar ea trece prin timp, şi rămâne la fel, conservată în somnul unei civilizaţii apuse, acum ascunse sub pământ. Aşa se face că munţii Guatemalei şi împrejurimile misterioase şi magice ale Lacului Atilan, înconjurat de vulcani cu vârfuri albăstrui fumegânde, sunt pline de comunităţi mayaşe care trăiesc în afara timpului şi în legea lor, ducându-şi ritualurile şi cultura mai departe, în secolul triumfului tehnologic şi digital. O viaţă însă deloc idilică, plină de lipsuri şi sărăcie. Ierburile halucinogene sunt încă folosite de şamani pentru a intra în legătură cu spiritele, iar plantele vindecătoare asigură asistenţa medicală familiilor cu şase, şapte, chiar zece copii, care nu vorbesc spaniola şi nu pot merge la şcoală.
La două zile după ce am ajuns acasă, am primit vestea că un cutremur cu magnitudinea de 7.8 pe scara Richter lovise Guatemala, distrugând mii de case din comunităţi sărace aflate în interiorul ţării. Am mulţumit zeilor mei care mă protejaseră.
Într-o dimineaţă, când am ieşit în grădina casei, dintr-o tufă de verdeaţă a ţâşnit acelaşi fluture mare colorat care mă însoţise în jungla din Tikal. Sau unul foarte asemănător.
