După aproape o lună de la începutul războiului contra Iranului, declanșat de Statele Unite și de Israel la 28 februarie 2026, cuvântul care exprimă cel mai bine și mai concis situația actuală și, foarte probabil, și cea viitoare pentru o perioadă nedefinită este haosul.
Războiul din Iran este subiectul cel mai fierbinte al actualității internaționale, din mai toate tipurile de media – presa tipărită, radio, televiziune, presa în linie, podcasturi – abordat dintr-o multitudine de puncte de vedere economice, militare, geopolitice, umanitare. Și numitorul comun al mai tuturor dezbaterilor este sentimentul de stupefacție și de derută în fața a ceea ce ne rezervă viitorul. Pentru că, în afara obiectivului israelian clar, previzibil și până la un punct legitim, fiindcă este vorba de o amenințare existențială a statului israelian, celelalte obiective, americane de astă dată, sunt imprecise, contradictorii, diferite de la o zi la alta, de la un oficial la altul lipsite de coerență. Și rezultatele sunt la fel.
Războiul acesta ilustrează perfect structura personalității lui Donald Trump. Este un război brutal, simplist, incoerent, plin de improvizații, propagandistic, fanfaron. Faza cea mai elementară și mai înșelătoare a războiului care, în primele zile, a ocultat realitatea complexă a regimului iranian a constat în bombardamente asupra câtorva mii de ținte militare și în uciderea, de către Israel, a mai multor lideri iranieni, începând cu ghidul suprem, Ali Khamenei.
Americanii și israelienii s-au așteptat ca regimul molahilor să se prăbușească imediat (așa cum pe alt meridian, liderul agresor Putin s-a așteptat ca Ucraina să fie înfrântă în câteva zile), dar s-a dovedit că rețeaua de putere a republicii islamice era mult era întinsă și ca atare mult mai rezistentă. Iranul a fost și este, încă și acum, capabil să riposteze.
Detaliile sunt cunoscute, nu e cazul să reluăm ce s-a scris pe toate suporturile de informare. E suficient acum să privim câteva dintre rezultatele prezente și unele consecințe la care ne putem aștepta.
1. Regimul a fost zdruncinat din temelii, dar nu distrus. Iranienii care urăsc regimul molahilor nu pot ieși în stradă fiindcă dispariția ayatolahului Khamenei nu a slăbit mijlocele de represiune ale regimului, le-a făcut chiar mai radicale fiindcă au fost legitimate de agresiunea americană. Orice protestatar este considerat trădător de țară și deci executat fără nicio reținere ori formalitate.
2. Iranul nu vrea să capituleze și nu vrea nici măcar o încetare a focului. El este încă agresiv contra structurilor militare americane oriunde se află în țările din jur, și reușește să destabilizeze în continuare toată regiunea.
3. Complicațiile legate de strâmtoarea Ormuz perturbă comerțul mondial prin creșterea bruscă a prețului petrolului, ceea ce avantajează o singură țară, Rusia.
4. Trump este din ce în ce mai ambiguu în privința războiului și după ce și-a insultat și umilit aliații europeni în diferite moduri, acum se vede silit să le ceară ajutorul pentru rezolvarea enigmei iraniene. În fața refuzului aliaților de a se implica într-un război pe care nu l-au dorit, nu l-au început și care a fost dezlănțuit fără să fie consultați, reacția președintelui american este, ca de obicei, un discurs insultător și fanfaron: „Nu avem nevoie de nimeni”.
5. Dar victoria americanilor și chiar a israelienilor este departe de a fi asigurată. Iranul poate fi distrus prin bombardamente, liderii lui pot fi descoperiți și uciși, dar o țară uriașă cu o suprafață de aproximativ 1.650.000 km2 și cu o populație de peste 90 de milioane de locuitori, nu poate fi cucerită ori transformată într-un satelit geopolitic doar din aer, cu avioane și cu rachete. Sunt dispuse și, în fapt, capabile Satele Unite în versiunea Donald Trump să deschidă o nouă mega aventură de tipul celei din Vietnam și să suporte în consecință un eșec cu totul previzibil, de proporții încă și mai mari? Câți soldați americani ar trebui dislocați în Iran ca să instaleze acolo și să susțină un regim aservit intereselor americane? Câteva zeci de mii? Câteva sute de mii? Un milion? Nu trebuie ignorat naționalismul iranian care va face țara de neguvernat în spirit filoamerican și filoisraelian după umilințele suferite.
6. Dacă Trump se satură și într-o zi părăsește „triumfal” războiul fără să fi distrus regimul și fără să obțină o capitulare necondiționată a forțelor iraniene din entitatea numită Gardienii Revoluției, Iranul își va recupera energia, va învăța din greșelile trecutului și va redeveni ceea ce a fost, ba încă și mai puternic, și mai agresiv și mai insidios în pregătirea unei eventuale revanșe peste zece, douăzeci sau trei zeci de ani. Israelul, o țară minusculă și, în mod obiectiv, mult mai limitată demografic, actualmente cu o populație de zece ori mai mică decât cea a Iranului, va fi realmente amenințat cu ștergerea de pe hartă, indiferent de calitatea și de dotarea tehnologică a micii sale armate. Se va dovedi atunci că alierea cu un lider nestructurat și nestatornic precum Donald Trump a fost o mare greșeală. Dar poate că o altă administrație americană va fi capabilă să-i asigure în continuare securitatea.
7. Dacă Iranul câștigă confruntarea legată de strâmtoarea Ormuz, el va avea o posibilitate considerabilă de șantaj geopolitic și economic împotriva întregii lumi. Și nu va avea nicio sfială să o folosească mult mai mult decât până acum.
Vor fi desigur și alte consecințe. Dar cel puțin una dintre ele, posibilă în contextul de acum, l-ar putea favoriza pe Donald Trump: dacă războiul va mai dura o anumită perioadă, poate o lună, poate două, el ar putea găsi motive să susțină și eventual să impună instaurarea stării de urgență și apoi, stoparea alegerilor de la jumătatea lui noiembrie, care în momentul de față par să-i avantajeze pe democrați. Donald Trump va spera astfel că un discurs populist, presărat cu tot ceea ce face deliciul multora din partizanii lui, precum și majoritatea republicană din Congres, mică dar fidelă, îi vor pune la dispoziție încă doi ani ca să adâncească haosul în America și în lume.
