Cu ocazia expoziției „Eminescu – Poezie și Culoare” prezentată pe parcursul lunii iunie a.c. la Consulatul General al României la Montreal, am avut plăcuta surpriză să descopăr o artistă cu o abordare interesantă, care explorează diverse medii în teme inspirate de tradiția populară românească. Este vorba de Oana Itu, ale cărei tablouri sunt axate pe transmiterea de emoții și stări de spirit. Aflată la prima sa expoziție solo, Oana Itu nu este însă nici pe departe la începutul carierei artistice. Cu un bacalaureat în Design arhitectural (UQAM, 2012) și o vastă experiență în design de mediu și în gestiune de proiecte de design, ea se află la conducerea propriei sale companii de design arhitectural, Bo Projet. În rândurile de mai jos un dialog despre artă, despre suflet, despre dor și românitate.
Eva Halus: Oana Itu, de ce l-ați ales pe Eminescu ca temă centrală a primei dumneavoastră expoziții solo?
Oana Itu: Dacă ar fi să explic puțin de unde dorința de a-l reprezenta pe Eminescu, aș începe prin a spune că sunt absolventă a Universităţii Babeș Bolyai din Cluj, Facultatea de Litere, și pasionată de lectură. Pentru mine Eminescu este apogeul valorii noastre literare și publicistice. Istoria noastră s-ar putea împărți în două, înainte și după Eminescu. Cred cu tărie că noi încă nu suntem conștienți de importanța lui, de valoarea acestei lumini. Pe mine Eminescu m-a format ca artist. Plasticitatea și complexitatea filosofică din versurile sale aș vrea să le redau aievea. Nu știu dacă am reușit să surprind măcar puțin din atmosfera aceea de apăsare, de neliniște… acea căutare permanentă. Avem un dor în noi. Sper să am acest dor cât mai mult timp. Hrănindu-l reușesc să dau viață atâtor personaje și imagini! Totul începe cu un dor. Poate un dor de copilărie, de trecut, de țară, de pământ, de istoria noastră, de poveștile bunicilor. Aceasta este arta mea poetică, dorul îmi dă aripi. Cuvântul „dor”!
EH: Cum prinde contur acest sentiment al dorului în creația dumneavoastră?
OI: Eu mă descriu ca suma tuturor emoțiilor trăite. Sunt totalul tuturor experiențelor, bucuriilor și traumelor din viața mea sau a acelora care au trăit înaintea mea, sunt puțin din oamenii care m-au modelat, din bunicii care mi-au spus povești, din apele pe care le-am înotat, din cerul pe care l-am pipăit, din ciripitul pasărilor de la noi din poienițe. Sunt fiecare vers din ai noştri poeți, sunt Dor, sunt Pământ românesc, sunt glas de bucium… Cum aș putea să fiu altfel decât româncă? Toate le port în mine și toate îmi dau aripi să creez, îmi dau culoare să pun pe pânze, îmi dau forța să modelez pământul, îmi dau voce să cânt în imagini acest Dor.
În tabloul „Sara pe deal”, de exemplu, inclus în expoziția care a avut loc la consulatul român, am vrut să surprind tensiunea așteptării. Am ales doar o singură culoare și am desăvârșit imaginea cu diferite nuanțe – totul e simplu pentru a reprezenta complexitatea unei stări. Nu este un peisaj, ci o stare sufletească. La fel și portretele mele, ele nu reprezintă oameni, ci sufletele lor, durerea lor, dorul din priviri, importanța unui rid, focusul pe o emoție și nu pe asemănare. Un aparat de fotografiat poate înregistra perfect ceea ce vedem, dar nu poate reda ceea ce simțim. Într-o imagine eu vreau să redau emoţii, stări de spirit, istorii de viaţă.
EH: Cum s-a materializat această primă expoziție și acest prim pas către comunitatea română din Montreal?
OI: Liuba Sârbu, „nașa” mea artistic vorbind, mi-a dat curajul de a face primii pași. A crezut în mine și asta este foarte important: să creadă cineva în tine. Apoi, doamna consul general, omul de cultură și artă Tullia Balla – nu aș fi putut face nimic fără suportul dumneaei. A crezut în mine și mi-a oferit cadrul artistic în care să mă desfășor. Vorbesc de cadru nu ca despre ceva fizic, ci ca spațiu intangibil, ca posibilitate de afirmare. Ele m-au încurajat în demersul meu spre afirmare ca artist plastic, iar doamna Rodica Vinca m-a primit cu mult entuziasm în Uniunea Artiștilor plastici și Muzicienilor Români din Canada. Seara vernisajului am aşteptat-o cu mari emoții, neștiind cum vor fi înțelese și primite lucrările mele. Arta mea este emoție și nu peisaje, portrete. Arta mea este o stare sufletească, este un dor, este un cântec de leagăn.
EH: Aveți o profesie care este într-o relație continuă cu arta. Cum se deosebesc și cum se completează cele două laturi ale personalității dumneavoastră artistice, cea de designer arhitectural și cea de pictoriță?
OI: Nu am stat niciodată departe de artă. Nu pot sa trăiesc departe de artă, sunt una cu creația! Gestul creativ la mine este simplu cum este și respirația. Când văd un spaţiu gol îl completez imediat în mintea mea, îi dau viață luând în considerare mereu personalitatea și dorințele clientului. Facem artă pentru ceilalți, nu pentru noi. Încerc să le înţeleg nevoile, obișnuințele, să redau în forme și culori ceea ce ei îşi doresc. Îi ajut să se înţeleagă și încerc să le explic fiecare gest arhitectural pentru a cerea în final un spațiu ergonomic și funcțional. Culorile sunt alese ca să pot cerea senzații și stări. Nimic nu e întâmplător, nicio pată de culoare, niciun obiect de decor.
În arta plastică e puțin diferit, este vorba de ceea ce eu simt și de ceea ce eu vreau să reprezint. Nu pot crea la comandă, așa cum fac cu o bucătărie sau cu o casă. Designul arhitectural are un pronunțat aspect tehnic, determinat, obiectiv, pe când arta este subiectivă. Amândouă sunt însă emoție. Una este despre ce vrea clientul, pe care trebuie să reușești să-l citești, să-l înțelegi și apoi să-l convingi, menirea designerului fiind să îl ghideze în funcție de gusturile lui. Iar cealaltă, pictura, este despre emoțiile mele, gândurile mele, trăirile mele, amintirile mele, valorile mele.
EH: În 2016 și 2017 ați predat cursuri de arte plastice la Școala Junimea Română din Montreal. Vorbiți-ne, ca profesoară și mamă, despre importanța familiarizării copiilor cu arta și de rezultatele pozitive pe care aceasta le are în viața copiilor și, bineînțeles, mai târziu, și a adulților.
OI: Toţi suntem talentați, dar nu toți simțim să ne exprimăm emoțiile în acest fel. Consider că este foarte important să reușim să ne găsim propriul mod de a ne comunica trăirile, bucuriile, durerile. Îmi amintesc de bucuria copiilor atunci când reușeau să creeze lucrări extraordinare. Fericire pură! Erau mici – șapte, opt ani – încă nu aveau aripile tăiate de rigiditatea societății. Cred în importanța scolii atunci când vorbim de studiul culorilor, compoziție, tehnici și istoria artei, dar cred în libertatea căutării și a reprezentării propriilor idei.
EH: Ați participat recent cu câteva lucrări și la lansarea volumului „La Moldavie dans l’œil du cyclone Russe” a jurnalistului quebechez Michelle Labrecque, scrisă în colaborare cu regizorul Mihai Fusu, care a avut loc pe 21 iunie a.c. la Centrul comunitar 6767 Côte-des-Neiges din Montreal. Sper ca membrii comunității noastre de pe ambele maluri ale Prutului să aibă cât mai multe ocazii pentru a vă cunoaște creațiile artistice.
OI: România și Moldova sunt una, avem același sânge, aceleași valori, același dor, împărtășim același Eminescu. În comunitatea moldovenilor mă simt acasă și le iubesc dorința de a fi uniți. Cred că unitatea ne dă putere iar dezbinarea ne distruge.
EH: La ce alte proiecte lucrați?
OI: Anul acesta am descoperit și sculptura, modelarea argilei… Pot să mă joc cu bucata de lut și cu ochii închiși pot da viață chipurilor, personajelor mele! Îmi propun pentru viitorul apropiat o expoziție majoră cu chipuri din satul meu. Fotografie, sculptură, pictură. Aș vrea „să leg” comunitatea cu ajutorul acestui proiect. Să aducem tot satul în Canada. Vedeți, întotdeauna este prezent dorul care mă animă! Chipuri inspirate din popor. Ne plimbăm pe stradă și ne recunoaștem, noi românii, din priviri, trăsături. Vreau să surprind această asemănare într-o colecție de personaje. Să surprind frumusețea femeilor noastre, povestea de pe chipul lor.
Frumusețea care nu înseamnă perfecțiune, nu înseamnă fețe fără riduri sau fără expresii; frumusețea stă în fiecare trăsătură diferită ce ne dă unicitate. Nu cred în frumusețea dată de botox, eu cred în frumusețea omului simplu, a chipului ars de soare și bătut de vânt. Pe asta o caut în bătrâni, copii, mame și bunici. Aș avea foarte multe de spus, dar mă voi strădui să vi le spun prin artă.
