Mirella Țărmure Vădean, cercetătoare și profesoară asociată la Université de l’Ontario français din Toronto, studiază din punct de vedere transdisciplinar impactul pe care Inteligența Artificială (IA) îl are asupra Inteligenței Umane (IH). De curând, împreună cu alți cercetători, a contribuit la publicarea cărții „Artificial Intelligence and Human Mediation”, în care se pun în balanță cele două modele de inteligență, artificială și umană, în perspectiva evoluției rapide a inteligenței artificiale, subliniind, între altele, modelele etice în care acest subiect trebuie abordat pentru ca IA să nu evolueze în detrimentul inteligenței umane naturale. Un subiect mai mult decât „la ordinea zilei” pe care îl explorăm în interviul de mai jos.
Eva Halus: Stimată doamnă Mirella Țărmure Vădean, cum s-a născut ideea acestei cărți?
Mirella Țărmure Vădean: Ideea acestei cărți a apărut în cadrul Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare (CIRET), din care am onoarea să fac parte. Centrul CIRET a fost creat în 1987 la Paris de către fizicianul și filosoful de origine română, prof. acad. Basarab Nicolescu, unul dintre fondatorii transdisciplinarității. Acest centru internațional este condus în prezent de Florent Pasquier, profesor la Universitatea Sorbona.
Scânteia care a aprins focul acestei cărți a fost conceptul transdisciplinar de mediere, care s-a dorit a fi explorat în contextul actual dominat de inteligența artificială. Prin urmare, în cadrul CIRET a fost înființat un grup de cercetare privind medierea și inteligența artificială, iar eu am fost invitată să mă alătur acestui grup datorită raportului meu direct cu transdisciplinaritatea și ultimelor mele realizări.
Eu mă specializez fără întrerupere, încă de la finalizarea doctoratului în 2011, pe metoda transdisciplinarității (atât în domeniul învățământului cât și în cercetare). Anul trecut, în mai 2023, am co-organizat un colocviu internațional privind contribuția transdisciplinarității la evoluția cunoașterii, în cadrul căruia am adoptat Mesajul de la Montreal, o declarație care recomandă dezvoltarea integrală și profundă a ființei umane în contextul actual al schimbărilor de paradigmă în educație, impuse în special de către inteligența artificială.
Am acceptat să mă alătur colegilor mei din mai multe țări – Canada, Franța, Brazilia, Japonia etc. – pentru a mă angaja în schimburi de idei fructuoase și pentru a ține o conferință despre inteligența artificială și inteligența umană în cadrul unui simpozion internațional, care a avut loc în noiembrie 2023. În urma acestui simpozion, fiecare conferențiar/conferențiară a fost invitat/invitată să scrie un capitol de carte, pe baza subiectului conferinței sale și a dezbaterilor pe care le-a generat. Astfel a luat naștere această carte: prin studii solide și aprofundate, individuale și colective, prin schimburi de idei, conferințe, dezbateri și reflecții comune.
EH: Înțeleg că unul din cele mai importante aspecte legate de IA vs. IH este să nu permitem IA să aservească IH. Facem parte din ultima generație care a trăit ȘI fără IA, deci suntem datori să subliniem pentru noile generații importanța IH și importanța menținerii supremației inteligenței umane față de cea artificială.
MȚV: Da, așa cum am afirmat de multe ori, avem această datorie simbolică față de noile generații care se nasc direct într-un mediu tehnologic, acest mediu care generează acum un alt fel de inteligență decât cea umană, inteligența artificială. Mințile tinerilor, spiritul lor critic trebuie să fie capabil să facă exercițiul inteligenței umane într-un mod direct și concret, nu doar ca o simplă amintire. De ce? Pentru că aici este vorba de identitate, de stabilirea limitelor noastre, de redefinirea noastră inteligentă ca oameni în raport cu inteligența artificială. Desigur, cel mai simplu lucru ar fi să le povestim tinerilor cum era viața „înainte de calculator”. Problema este că tinerii nu aderă la acest tip de povești, într-un moment în care calculatorul sau telefonul celular a devenit o extensie efectivă a corpului nostru biologic. Din experiență, eu cred că trebuie să le vorbim tinerilor din prezent, nu dintr-un trecut pe care nici măcar nu și-l pot imagina (mă gândesc în special la tinerii născuți într-un context economic și social complet diferit de cel al părinților lor).
Așadar, este important să le arătăm consecințele unei tehnologii pe care s-ar putea să nu o mai putem controla, dar care se infiltrează în fiecare domeniu al vieții noastre. Acest lucru trebuie făcut fără a-i judeca, fără a-i face să se simtă vinovați, fără a-i forța să renunțe imediat la obiceiurile lor. Este vorba de a-i conduce și de a-i îndruma spre o conștientizare individuală a acestui aspect.
Deci, ce le vom spune tinerilor? Așa cum au arătat mai mulți autori (mă gândesc la Durand Folco & Martineau, Dugain & Labbé etc.), în prezent, un obiect (calculatorul, tehnologia, robotul, inteligența artificială) devine o „condiție de viață”. Aș spune chiar o exigență. Cine nu are azi un computer pe care să scrie, să învețe orice disciplină, să lucreze în orice domeniu, să își facă cumpărăturile, să se informeze, să comunice, să se distreze (să vizioneze filme, să creeze albume foto etc.)? Toți cei care nu îndeplinesc această condiție sunt dezavantajați față de cei care o îndeplinesc. Ori, ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că relația noastră cu lumea este condiționată de ecranul unui computer sau al unui telefon mobil. Așa cum arată autorul contemporan Eric Sadin, inteligența artificială devine expertul nostru în relația pe care o avem cu realitatea. Inteligența artificială își depășește rolul său inițial de colectare, stocare și indexare a datelor, pentru a ajunge să expertizeze (evalueze) realitatea noastră, a oamenilor.
În prezent, suntem în permanență însoțiți de algoritmi care ne asistă, care ne vorbesc (Alexa, Siri etc.), care ne indică drumul (GPS, Waze etc.), dar și de algoritmi care ne spun ce este bun sau rău pentru noi, ce decizie trebuie să luăm și pe ce baze (cazul selecționării candidaților în serviciile de resurse umane asistate de inteligența artificială fiind un exemplu bine cunoscut deja).
Numai că atunci când un obiect (inteligenţa artificială, robotul) ajunge să expertizeze realitatea noastră, ne îndepărtăm de noi înșine, de facultățile noastre esențiale, de inteligența noastră umană. Ajungem să ne bazăm exclusiv pe acest obiect, să depindem de el, să ne punem toată încrederea în el (poate în curând chiar și credința). În spatele acestui gest se află, desigur, un confort absolut, care, în aparență este avantajos, dar care este în același timp și dezavantajos. În acest fel le putem arăta tinerilor faptul că azi, fără cel mai mic efort, „le monde vient à nous”, în loc de „aller nous vers le monde”.
A pune inteligența umană în fața inteligenței artificiale înseamnă a recunoaște diferența între a se informa (ceea ce nu este în niciun caz suficient într-un proces de învățare) și a cunoaște (dobândirea de cunoștințe prin experiențe concrete de învățare și dezvoltare de competențe efective). Tinerii se limitează prea ușor și prea des la o simplă informare. Ei fac din „ informare” chiar o noua „profesie” (influencer), fără să înțeleagă dependența lor totală de spațiul virtual, de o rețea socială, fără să evalueze fragilitatea acestei noi „profesii” și consecințele sale profunde. Căci, în momentul în care proprietarii unei rețele decid să o închidă, acești tineri NU mai există pur și simplu în spațiul virtual.
Însă problema este că ei nu există nici în realitatea noastră fizică, materială în care nu au investit absolut nimic (timp, energie pentru a învăța o profesie reală, etc.), pe care au considerat-o neimportantă față de cea virtuală. Astfel, ajungem să vorbim de identitate umană, de limitele pe care trebuie să le impunem inteligenței artificiale de pe o poziție de inteligență umană.
Un alt aspect important legat de dependența de virtual (și implicit de o altă inteligență) o reprezintă adeziunea noastră prea rapidă la orice fel de blog, forum sau pagini Web fără să recunoaștem necesitatea de a verifica informațiile vehiculate și de a adopta o poziție critică față de acestea (acest instinct se pierde din ce în ce mai mult). În prezent, circulă pe Internet o mulțime de știri, video-uri, poezii, cărți, lucrări, proiecte realizate în totalitate de către inteligența artificială. În lipsa unui cadru legal privind drepturile de autor care impune afișarea autorului (uman sau nu) nu avem nicio cale prin care putem distinge o creație umană de una artificială.
Trebuie mers mai în adâncime. Diferența între a se informa și a cunoaște rezidă în faptul că pentru a cunoaște, trebuie activat un mecanism de gândire care se bazează pe facultățile noastre umane, pe inteligența noastră umană cu toate particularitățile ei. Nu ne putem rezuma la ceea ce ne oferă inteligența artificială. Aceasta ne pune rapid la dispoziție o mulțime de date, pe care le aranjează încercând să ne copieze creierul uman, dar o face întotdeauna în felul său, adică într-un mod predictibil, probabilist. Ori, gândirea umană este imprevizibilă și neprobabilistă. Cu cât vom continua să gândim ca inteligența artificială, cu atât ne vom îndepărta mai mult de gândirea critică, autonomă și proprie. Cu cât vom continua să gândim doar „la nivelul inteligenței artificiale”, cu atât vom ști mai puțin cum să acționăm sau să prevenim situații imprevizibile, neașteptate, necalculabile.
Acestea sunt doar două din consecințele imediate ale renunțării la inteligența umană sau chiar ale înlocuirii acesteia cu inteligența artificială. Am mai putea adăuga un fenomen pe care eu îl numesc „mutism artificial”. Atingem aici un aspect foarte sensibil care a fost studiat pe larg de numeroși specialiști în neuroștiință, de lingviști, de psihologi, de filosofi, de scriitori, de educatori. S-a constatat că nu mai vorbim ca înainte, că nu mai scriem ca înainte, atunci când ne adresăm în mod direct unei alte ființe umane (sau mai multor ființe umane) care se află în „carne si oase”, în fața noastră. Transpunem într-o lume virtuală un alt fel de discurs, modelat (codificat) de/și pentru spațiul virtual (există chiar și jargoane Net). Acest discurs poate fi adesea lipsit de respect, dar el este mai cu seamă foarte modest, lipsit de bogăție în expresie, chiar de sens uneori.
Acestea sunt exemple concrete care arată de ce nu trebuie să renunțăm la facultățile noastre umane esențiale, cum ar fi inteligența umană. Este imperativ să o păstrăm și să o valorificăm la maxim în epoca inteligenței artificiale, pentru a nu cădea în ceea ce Etienne de la Boétie numea deja în 1548 „servitutea voluntară”.
EH: În capitolul pe care l-ați scris, intitulat „Future Intelligences: Human and/or Artificial? A transdisciplinary perspective”, puneți accentul pe nevoia de a avea o nouă viziune despre inteligența umană în raport cu inteligența artificială, prin intermediul unei analize transdisciplinare a conceptului de mediere între cele două. În această analiză se iau în considerare mai mulți factori. Care ar fi aceștia?
MȚV: Scopul meu prin această analiză a fost să mă îndepărtez de bine-cunoscuta polarizare: beneficii versus riscuri ale inteligenței artificiale. Procesul de mediere, așa cum este înțeles dintr-o perspectivă transdisciplinară de la nivelul inteligenței umane, ne cere să depășim orice binaritate sau dicotomie. Transdisciplinaritatea ne cere transformarea lui „SAU” în „ȘI”. Este vorba de a progresa spre o zonă a gândirii cunoscută sub numele de „gândire complexă”, în care contrariile coexistă și sunt depășite. Din punct de vedere transdisciplinar, orice aspect este pozitiv și negativ, în același timp.
Pentru aceasta, un instrument de înțelegere este conceptul de „niveluri de realitate” introdus de Basarab Nicolescu. Pentru a explica simplu acest concept, tehnologia ne oferă în sine un foarte bun exemplu. Noi existăm aproape tot timpul, concomitent, în două niveluri de realitate: în realitatea noastră materială (acasă, la școală, la serviciu etc.) și într-o realitate virtuală („în” computerul nostru, „în” telefonul nostru, „în” jocul video). Învățatul sau lucrul la distanță, impus în timpul recentei pandemii, este un exemplu recunoscut de oricine: noi, cu corpurile noastre fizice, materiale, acoperim două niveluri de realitate în același timp: o cameră acasă ȘI o clasă sau un birou din centrul oraşului sau din Australia, sau de oriunde în lume. În prezent, obiectele virtuale (ochelari, căști) reconstituie ecosisteme (lumi) întregi în care putem, de exemplu, explora virtual jungla, rămânând fizic în centrul orașului Montreal și întorcându-ne acasă la sfârșitul cursului.
Acestea pot fi „exemple pozitive”. Dar, așa cum pozitivul coexistă cu negativul, știm, de asemenea, că au fost create realități virtuale în care oamenii „se mută” efectiv, își cumpără case, mașini, obiecte (cu bani reali, fizici, materiali, din păcate), pierzându-și astfel reperele fizice reale, ceea ce este foarte grav. De foarte multe ori, noi nu reușim să înțelegem și să gestionăm coexistența noastră în acelasi timp, pe două niveluri de realitate, deoarece suntem obișnuiți să ne situăm și să ne percepem într-o singură realitate, într-o singură temporalitate (liniară). Cu toate acestea, noi toți practicăm deja multidimensionalitatea realității.
Inteligența poate fi și ea analizată pe mai multe niveluri de realitate. În capitolul meu am analizat două astfel de niveluri. Un prim nivel est acela unde Inteligența este înțeleasă drept capacitate de adaptare, de înțelegere, de învățare (este modul în care inteligența este înțeleasă în general, căci poate fi evaluată și măsurată cu ajutorul unor coeficienți psihologici).
Un al doilea nivel este acela unde Inteligența poate fi înțeleasă ca Principiu (autoritate și forță), atribut fundamental și universal care face parte din esența ființei umane. Am explicat acest aspect, pornind de la etimologia latină și trecând prin autorii clasici cunoscuți (Platon, Aristotel) care ne-au lăsat această moștenire legată de Inteligență ca Principiu. Am arătat de ce și cum se situează inteligența artificială pe primul nivel și de ce ea nu poate depăși acest nivel. Inteligența artificială nu poate ajunge la nivel de Principiu.
Astfel, am analizat ceea ce inteligența artificială ne dezvăluie nouă, oamenilor, de la acest nivel unde ea apare și se instalează. Dau aici un singur exemplu: inteligenţa artificială ne dezvăluie nouă înşine ca fiind ființe umane în dizarmonie. Ritmul uman este diferit de cel al tehnologiei, iar noi ne confruntăm în permanență cu o adaptare foarte rece, inumană, la datele informatice. Viteza cu care funcționează și se dezvoltă tehnologia creează o schimbare de fază în ritmul uman, care se exprimă prin diverse boli psihice (nevroze, diverse psihoze, anxietate și așa mai departe). Ritmul psihologic uman nu mai ține pasul cu tehnologia și cu inteligența artificială. În ciuda faptului că tehnologia nu este bună pentru orice individ, și la toate vârstele, fiecare individ o adoptă din presiune colectivă și dintr-o necesitate socială instalată.
EH: Unul din aspectele care suscită multe întrebări este cel de ordin epistemologic: s-a constatat că acumularea profundă de cunoștințe, „învățatul în profunzime” practicat de oameni până în prezent este afectat din momentul în care există tendința ca întreaga noastră atenție să fie concentrată pe „învățatul în profunzime” al mașinii. Paradigmele noastre continuă să dea prioritate (supremație) obiectului (de studiu) în detrimentul subiectului (ființei umane). Din acest motiv, dvs. și alți specialiști, ați simțit nevoia să subliniați prioritatea fără precedent care trebuie dată gândirii umane.
MȚV: Fără îndoială, nevoia de a da prioritate gândirii umane este mai mare ca niciodată. Studiile bazate pe observații psihologice o certifică – mă gândesc la bine-cunoscutul Gardner, dar si la alte demersuri reactualizate, cum ar fi cele ale Observatoire de psychologie évolutionnaire din Montreal, care adună și studiază date de mai bine de 20 de ani. Aceste studii arată că inteligența artificială acoperă două etaje ale inteligenței (cognitivă și deductivă), în timp ce inteligența umană poate acoperi șase etaje. Dacă toată atenția noastră se concentrează doar pe inteligența artificială, reducem potențialul uman la etajele ei, lăsând deoparte celelalte.
În capitolul meu, detaliez fiecare dintre aceste etaje și arăt ce fel de învăţământ profund poate (și ar trebui) să realizeze omul la fiecare etaj de inteligență pe care îl poate acoperi.
Este important să precizăm că expresia „învățare profundă” nu se referă aici la modul în care mașina ne imită creierul, mecanismul memoriei și capacitatea de a face legături între informații sau cunoștințe (machine deep learning). Învățarea profundă înseamnă capacitatea de a integra cunoașterea pe tot parcursul vieții. Această integrare trebuie să fie în același timp exterioară, dar mai cu seamă interioară. Acest lucru se referă la conștiința umană și la faptul că suntem ființe conștiente că avem o conștiință, atribut pe care robotul (inteligența artificială) nu le are.
În acest capitol al cărții, am vrut să subliniez, la rândul meu, distincția dintre învățarea profundă a unui robot (inteligența artificială) și învățarea profundă a ființei umane. Să nu uităm faptul că inteligența artificială face efectiv din noi ființe umane din ce în ce mai previzibile, așa cum dorea Norbert Wiener, părintele ciberneticii. În plus de aceasta, preeminența științelor cognitive, care s-au dezvoltat cu mare viteză după cel de-al Doilea Război Mondial, a pregătit terenul mental, disciplinar și epistemologic pentru stabilirea inteligenței artificiale ca „instituție” și acceptarea ei ca fiind „sora mai mică a științelor cognitive” (cum arată Andler).
Însă ființa umană este mult mai complexă decât ceea ce arată și evaluează științele cognitive. Iată de ce trebuie, mai mult ca niciodată, să acordăm atenție gândirii umane în toată profunzimea ei.
EH: În capitolul dvs. apar conceptele de postuman și transuman, născute din nevoia de a defini forma nouă a umanului clasic, natural, care a început să sufere transformări odată cu superpozarea la natura idilică a lumii a rețelelor de telefon și internet și folosirea intensivă a ordinatoarelor.
MȚV: Koert Van Meensvort este unul dintre cercetătorii care definesc conceptul de „next nature”, arătând că natura nu mai este ceea ce a fost, în special din cauza suprapunerii undelor telefonice și de internet. Termenul de „ființă umană naturală” nu mai poate fi definit în același mod idilic ca până acum. De altfel, în prezent, am ajuns să redefinim viața însăşi, ceea ce este material și ceea ce este imaterial, am ajuns sa investim un robot cu viață (chiar cu emoții, o particularitate a ființei umane).
Toate aceste demersuri au un impact concret asupra existenței noastre a tuturor, chiar dacă nu ne oprim să ne gândim la ele în fiecare zi (prinși fiind în vârtejul unui cotidian agitat și ocupat). De câteva decenii deja se vorbește despre postuman (omul care urmează după omul așa-zis „natural”). La prima vedere, inteligența artificială ne face să vedem postumanul ca fiind un transuman, un nou uman, în care se suprapun biologia și tehnologia, organicul și anorganicul (asemenea unui cyborg din filmele SF). Pe de o parte, genomul nostru uman este „împrumutat” tehnologiei; pe de altă parte, tehnologia este introdusă în corpul nostru.
În ce priveşte acest ultim aspect, cu toate că vorbim adesea despre „desacralizarea corpului uman”, nu putem ignora progresele medicale care permit unui pacient paralizat să se deplaseze din nou, unei persoane care nu aude să își recapete auzul etc. Desigur, trebuie să amintim protezele din ce în ce mai numerizate pe care ni le introducem în corp (șolduri, genunchi, inimă, artere), la fel cum trebuie să amintim și cipurile pe care ni le implantăm în ultima vreme în corp pentru a ne facilita plata cumpărăturilor, pentru a simplifica intrarea la metrou sau pentru a deschide ușile clădirilor.
Așadar, coexistă încă odată bine și rău în același timp, esențial și inutil în același timp, independență și dependență în același timp. Medicina este, de altfel, recunoscută de specialiști ca fiind unul din domeniile care va progresa cel mai rapid datorită inteligenței artificiale (acesta nefiind un lucru rău).
Dar, dacă într-o bună zi (nu atât de îndepărtată pe cât am putea crede) vom ajunge să introducem circuite electronice în creierul uman, pentru a impune și a menține o anume gândire, înlocuind ideologiile cu cipuri și ideile cu nano-obiecte controlate de la distanță, acest aspect ridică probleme etice și morale extrem de serioase „postumanității”.
Numai că, privind atent și în profunzime, inteligența artificială ne permite să constatăm că transumanul nu este singurul postuman care urmează… De fapt, teza pe care o susțin în capitolul meu vizează faptul că ne aflăm la o răscruce de drumuri, ne aflăm în fața a două căi: 1) fie devenim transumani, îmbrățișând total tehnologia, acceptând-o până la punctul în care ne împletim cu ea, devenind dependenți și dominați de ea și 2) fie devenim supra-umani (deocamdată nu avem alt termen) – ne dezvoltăm conștiința care ridică automat inteligența umană pentru a acoperi toate etajele disponibile.
În acest al doilea caz, oamenii se autoguvernează (nu mai sunt guvernați de algoritmi, de roboți), folosesc tehnologia de la un etaj superior de inteligență care nu îi este accesibil inteligenței artificiale. Oamenii nu mai pot fi „înrobiți” de aceasta. Edgar Morin, unul dintre cei mai mari filozofi si sociologi francezi ai timpului nostru, care este încă în viață la vârsta de 103 ani, vorbește de câteva decenii deja despre această necesitate de a ne dezvolta conștiința (printre altele, citez cartea sa Science avec conscience).
La rândul său, Basarab Nicolescu arată cum cunoașterea se află într-o creștere exponențială (se pare că la fiecare cinci ani cunoașterea se dublează, iar viteza se accelerează considerabil), dar că toată această cunoaștere este studiată și modelată dintr-un singur plan, exterior omului, așa cum am arătat mai sus. Cu alte cuvinte, oamenii nu mai integrează cunoașterea. Aceasta înseamnă eliminarea ființei umane din cunoaștere. Iar inteligența artificială contribuie la o accelerare fără precedent a externalizării cunoașterii. Ori, atunci când manevrăm cunoștințe care ne sunt exterioare nouă, pe care nu le integrăm și în interiorul nostru, la nivel de conștiință, este foarte periculos. Cum arată Nicolescu, putem, spre exemplu, face rău semenilor noștri în orice moment fără nicio remușcare, putem crea bombe, putem genera războaie fără să ne gândim (și fără să resimțim) suferința pe care o pot îndura alții ca urmare a acțiunilor noastre.
În fața acestei complexități ce ar trebui deci să facem? Ideea susținută de mine și colaboratorii mei nu pledează pentru oprirea dezvoltării inteligenței artificiale, acest lucru nu mai este posibil pur și simplu (specialiștii în inteligență artificială au înțeles pericolele pe care le aduce cu ea, un Moratoriu de oprire a dezvoltării inteligenței artificiale a fost propus în primăvara anului 2023, la Montreal. Am văzut însă că acest lucru este imposibil).
Ceea ce noi susținem este faptul că trebuie să ne ocupăm de inteligența umană în paralel, cu același interes și cu aceleași resurse pe care le acordăm astăzi inteligenței artificiale. Aceste resurse trebui deblocate la toate nivelurile, pentru a nu mai neglija inteligența umană în fața „spectacolului” oferit de inteligența artificială. Numai că suntem foarte departe în a aduce interesul legat de inteligența umană la același nivel cu cel suscitat de inteligența artificială (încă odată ne ocupăm de ceea ce ne este exterior nouă). Nu este vorba de a ne întoarce în timp sau de a propovădui aici un trecut nostalgic, este vorba de a înțelege în mod inteligent prezentul și viitorul. În cele din urmă, este vorba de a nu ne împiedica noi pe noi înșine să ne dezvoltăm ca ființe umane inteligente printre roboții și mașinile care apar și cu care, probabil, vom coexista. Așa cum am afirmat adesea, nu inteligența artificială în sine este un pericol pentru oameni, ci atitudinea și deciziile oamenilor în fața ei.
Repere biografice
Născută în România, Mihaela Țărmure Vădean deține un masterat în Literatură franceză, obținut în Franța în 1999. În 2002 s-a stabilit la Montreal, unde a obținut un al doilea masterat în Studii franceze și rezonanțe mediatice (2007), și un doctorat (PhD) inter și transdisciplinar în Arte și științe umane (2011). Cercetările sale post-doctorale s-au concentrează pe subiectul pedagogiei universitare inovative în științe umane (2012).
Și-a început cariera universitară ca profesoară de Studii franceze la Universitatea Concordia din Montreal, devenind apoi responsabilă cu noile programe interdisciplinare la Université de Montréal, unde a contribuit la elaborarea și funcționarea a șapte programe de studiu de acest gen. În prezent, ea este profesor asociat la Université de l’Ontario français din Toronto, care are ca profil Științele umane și sociale. Aici a colaborat la crearea a trei cursuri obligatorii despre transdisciplinaritate, cursuri pe care le predă și în prezent.
Munca ei de cercetare se concentrează pe contribuția transdisciplinarității la rearanjarea cunoștințelor într-o perspectivă integrantă a subiectului (ființa umană), alături de obiectul de studiu. Mirella Țărmure Vădean este autoarea mai multor eseuri, lucrări academice individuale și colective și animatoarea unui număr mare de conferințe. Ultimul său studiu este legat de Inteligența Umană (IH) în raport cu Inteligența Artificială (IA) care s-a infiltrat în toate domeniile vieții, inclusiv în domeniul educației.
În paralel cu activitatea profesorală și munca de cercetare, Mirela Țărmure Vădean este și directoarea colecției Notifications a Editurii Hashtag din Montreal, din a cărei echipă face parte încă de la înființare. Editura a fost creată în 2018 de către scriitoarea Felicia Mihali.
