Victoria lui Trump a șocat o lume întreagă. Mă număr printre cei cărora alegerea candidatului republican pentru cea mai înaltă funcție a statului american i-a lăsat perplecși. Nu pentru că n-aș fi știut că Trump e popular, nu pentru că n-aș fi înțeles dezamăgirea unora atunci când candidatul care a purtat cea mai onestă campanie electorală din istoria SUA, Bernie Sanders, a fost sabotat de propriul partid, nu pentru că n-aș fi știut de revelațiile Wikileaks și nu pentru că n-aș fi văzut cu proprii ochi suferința economică pe care criza din 2008 a provocat-o unei largi părți din populația SUA. Pur și simplu am crezut că democrația americană e mai solidă, că în țara care e (încă) lider mondial, umanismul democrat e mai puternic decât populismul, fundamentalismul religios și retorica urii – da, știu, nu i se spune retorică a urii acum, i se spune eliberare de corectitudine politică…

Există totuși o oarecare speranță în cifre. Deși a pierdut președinția, Hillary Clinton a câștigat votul popular. Diferența dintre ea și Donald Trump este chiar considerabilă, de aproape trei milioane de voturi. O majoritate de americani au respins închistarea, frica și valorile retrograde. 60 de milioane însă le-au îmbrățișat, lansând un adevărat asediu asupra umanismului și democrației americane.

Din seara lui 8 noiembrie au curs râuri de cerneală cu analize de tot felul, pentru a înțelege cum a fost posibilă această catastrofă cu repercusiuni planetare, pentru a găsi pe cine și pe ce să dăm vina. Misoginia, rasismul, xenofobia sunt adesea numite ca factori determinanți. Frustrarea muncitorilor, în special a celor albi, victime ale globalizării, a fost și ea adusă în discuție. Lumea s-a săturat de establishment, de corupție, iar Hillary Clinton nu a fost candidatul perfect.

Adevărat. Toate astea sunt adevărate. America, în ciuda faptului că a ales de două ori un președinte de culoare, e profund rasistă, e sexistă, are o economie care cu greu și-a revenit după criza din 2008 și numără nu mai puțin de 30 de milioane (14% din totalul populației) de analfabeți sau analfabeți funcționali.

Dar ele nu explică decât parțial victoria lui Trump. Dezamăgirea mea nu ar fi atât de mare și nici îngrijorarea atât de adâncă dacă aceasta ar fi doar o anomalie americană. Trumpismul, mișcarea pe care Trump a adus-o la suprafață în SUA, se înscrie însă într-un fenomen mult mai larg. Populismul, naționalismul, protecționismul, purtarea unui război cultural în care religia creștină e transformată în armă împotriva minorităților (religioase, sexuale) și feminismului devin din ce în ce mai prezente în lumea pe care o numim liberă. Trump nu e singur. În Germania e Frauke Petry, în Franța e Marine Le Pen, în Olanda e Geert Wilders, în Marea Britanie e Nigel Farage, în Ungaria Viktor Orban, în Austria Heinz-Christian Strache.

De ce atât de mulți oameni au ajuns să respingă valorile democrațiilor occidentale, de ce extremele seduc din nou cu o putere nemaivăzută din interbelic? Datorită faptului că de decenii neoliberalismul macină lent dar sigur clasa de mijloc, coeziunea socială și mobilitatea socială. Neoliberalismul este ideologia care ne-a adus recesiunea financiară globală din 2007-2008, ideologia care joacă un rol major în relocarea unei cantități imense de bogăție și putere în offshore (Panama Papers a revelat doar vârful icebergului), care a dus la erodarea serviciilor publice (sănătate, educație, sistem de protecție socială), care a permis concentrarea bogăției în mâinile câtorva, a creat o majoră discrepanță între venituri și a crescut în mod dramatic inegalitățile.

În Statele Unite prăpastia dintre bogați și săraci este la cote îngrijorătoare, aproape de cele mai ridicate niveluri din ultimele sute de ani: 1% dintre americani au o avere cumulată mai mare decât cea a ultimilor 90%. La nivel mondial, Oxfam estimează că cei mai bogați 85 de pământeni au o avere mai mare decât cea ultimilor 50%.

Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă foarte mulți oameni a căror nivel de trai nu doar a stagnat, ci s-a înrăutățit, căci inegalitatea atrage și mai multă inegalitate, cei bogați având acces la oportunitățile economice în mai mare măsură decât cei săraci. Înseamnă oameni frustrați, care nu-și mai văd eforturile răsplătite. Înseamnă disperați pentru care sistemul nu mai funcționează.

Înseamnă oameni decuplați. Oameni care nu se mai informează pentru că media mainstream e „coruptă”, preferând-o pe cea alternativă, de unde află „adevăruri” ca: Obama e musulman, a numit la șefia CIA un musulman, e ilegitim ca președinte pentru că nu s-a născut în America (doar câteva din mii și mii de exemple). Oameni care pufnesc cu dispreț la adresa presei „liberale”, ignorând că The New York Times, nu Breitbart News, a adus în atenția publicului, în martie 2015, chestiunea emailurilor lui Hillary Clinton.

În cele din urmă înseamnă război cultural în care diferențele, din bogăția ce o reprezintă pentru o societate, devin defecte și păcate. Frica de celălalt e exacerbată, diferiții devin țapi ispășitori pentru tot ce nu merge în lume.

În realitate însă e luptă de clasă. Și când spun asta nu mă iau după Marx, ci după spusele unui miliardar american, investitor celebru, al treilea cel mai bogat om al planetei în 2015 și unul dintre cei mai mari filantropi pe care omenirea i-a cunoscut: „There’s class warfare, all right, but it’s my class, the rich class, that’s making war, and we’re winning.” – Warren Buffett.