Trăim sub aceeași cupolă a timpului, dar oare suntem cu toții contemporani? Dincolo de granițele geografice, adevăratele falii ale lumii moderne sunt cele de mentalitate – decalajele adânci între societăți care privesc spre viitor și regimuri captive în fantasme ale trecutului. Într-un prezent definit de viteza schimbărilor, anacronismul nu mai este o simplă bizarerie culturală, ci o forță seismică ce amenință liniștea lumii și stabilitatea democrațiilor.
Neagu Djuvara povestește în Amintiri din pribegie despre modul de a gândi al unuia dintre subalternii săi din Niger când el era consilier prezidențial acolo, în 1969.
Era seara în care americanii au trimis primul om pe lună și când toată lumea era fascinată de neobișnuita și impresionanta aventură. Mai puțin secretarul musulman al lui Neagu Djuvara. „Ce mincinoși sunt americanii ăștia! Cum vor ei să credem comedia pe care au montat-o! Ca să ajungă pe Lună, ar fi trebuit să străbată cele șapte ceruri despre care ne vorbește Profetul”.
Era un caz tipic de anacronism. Nigerianul Saley nu era conectat la realitatea timpului său, mentalitatea și viziunea lui asupra lumii erau încă ancorate în vremea în care vorbele Profetului din Coran erau considerate într-o parte a lumii drept adevăruri incontestabile și absolute.
Dar cazul lui Saley nu este o ciudățenie. De remarcat era doar nivelul anacronismului și nu existența lui. În fapt, anacronismul este o situație care, intermitent ori continuu, ne atinge pe toți. Senzația că suntem strict contemporani unii cu alții este dată de toleranța socială la anacronism. Când decalajul nostru personal față de vremea în care trăim se măsoară în săptămâni, luni sau în ani puțini, anacronismul nu este nici strident și nici producător de efecte negative majore. Putem ironiza un prieten fiindcă este mai stângaci ca noi cu un aparat sau cu o tehnologie foarte recentă, putem fi apostrofați de un adolescent că „așa era pe vremea ta”, putem să fim surprinși de cineva care ne vorbește despre cărți sau filme noi, celebre și valoroase, pe care nu le știm și ne putem simți inconfortabil cu o idee sau o normă nou apărută care nu se armonizează cu una sau alta dintre valorile noastre mai vechi, tradiționale.
Dar în toate cazurile acestea benigne nu apare nimic grav, constrângător ori negativ. Toți cei care ne aflăm în situații vag anacronice, fie recuperăm întârzierea, fie suntem acceptați cu înțelegere și, eventual, cu o vagă condescendență, de cei care ne înconjoară și sunt mai sincronizați ca noi.
Iar când trecutul ne apare cu o față prietenoasă, fie prin idealizare, fie pentru că așa a fost el în realitate, unii oameni anacronici pot fi chiar admirați. Ei reprezintă pentru mulți alții verigi de continuitate cu o vreme în care contradicțiile, problemele și instabilitățile păreau mult mai puțin grave decât ce se întâmplă în timpul nostru. E cazul, pentru noi românii, cu perioada interbelică, văzută ca o epocă exagerat de luminoasă în comparație cu epoca regimului comunist.
Trăim de fapt într-un proces neîntrerupt de aducere la zi, de integrare în prezent încă din copilărie, când intrăm în școală, și până la vârsta cea mai înaintată când, oricât am fi de conservatori și de tradiționali, trebuie totuși să metabolizăm schimbările și să acceptăm un mediu industrial, economic, științific, etic etc., fundamental deosebit de cel în care ne-am petrecut copilăria și tinerețea.
Problemele se complică atunci când anacronismul caracterizează comunități ori popoare întregi. Contactul dintre societățile trăind în prezent și cele rămase în trecut, cultivând de o manieră exclusivistă valori și mentalități anacronice, produce șocuri culturale reciproce cu o multitudine de reacții și de sentimente negative care pot deveni surse de tensiuni sociale și conflicte. Fiindcă dacă sincronizarea cu prezentul se face relativ ușor la nivel individual sub presiunea societății din jur, lucrul e mult mai dificil când în joc intră o comunitate numeroasă. Sociologii pot vorbi de un prag critic peste care sincronizarea are șanse problematice de reușită. O asemenea comunitate anacronică rezistă la presiunea exterioară, exercită ea însăși o presiune variabilă în afară și membrii ei refuză sincronizarea cu alte norme, mentalități, coduri sociale etc. decât cele cu care sunt obișnuiți.
În vremea noastră, din ultimele decenii, fenomenul acesta s-a manifestat la nivelul imigrației. Când în 2014, o declarație de o generozitate imprudentă a Angelei Merkel a atras în Germania un val masiv de imigranți din societăți cu mentalități și obișnuințe anacronice, societatea germană a cunoscut evenimente nedorite și neașteptate pe care populația le-a suportat greu. Doar puțin mai târziu, în 2015, atacurile teroriste din Franța au fost, de asemenea, consecința faptului că islamiști radicali nu au avut capacitatea de a înțelege și a accepta valorile prezente, politice, ideologice, democratice ale societății gazdă, societatea franceză.
Și situația devine foarte complicată când, de la comunități anacronice în mijlocul unei societăți majoritare armonizate cu prezentul, se trece la popoare întregi, manipulate de politicieni anacronici, să refuze prezentul și să trateze, fără discriminare, tendințele lui de evoluție ca procese de degradare, periculoase pentru identitatea lor.
În momentul de față, exemplul cel mai izbitor în privința aceasta ni-l furnizează Rusia. Marea ei cultură, literatura ei imensă, devin simple bijuterii de paradă pentru conducerea de la Kremlin, înotând în noroiul unei istorii imperiale defuncte, obsedată să rescrie și să refacă istoria după un scenariu fals și tendențios, menit să-i justifice fantasmele geopolitice.
Războiul cu Ucraina este urmarea acestei nepotriviri de sincronizare dintre o societate trăind în secolul al XXI-lea și o alta ancorată într-un trecut idealizat. Ucraina are, și avea din 2014, o orientare democratică, pro-occidentală, prioritizând, cum era și normal, problemele ei interne: combaterea corupției, dezvoltarea economică, creșterea prosperității, perfecționarea structurilor democratice etc. Toate acestea făceau parte dintr-un proces de sincronizare prin care și alte țări din Europa răsăriteană, inclusiv România, au trecut.
Când Putin vorbește de adevăratele rădăcini ale agresiunii sale începute în 2022, el și propagandiștii lui fabulează. Adevărata rădăcină este viziunea anacronică asupra lumii a conducerii de la Kremlin, nu agresivitatea Occidentului. Pentru regimul lui Putin, vecinătatea cu o Ucraină, democratică, devenită independentă, cu o identitate diferită și cu perspective reale de a fi și prosperă era un model contagios, cu o influență destabilizatoare asupra societății ruse și a structurilor ei politice autocratice.
Și Rusia este, din această cauză, în mod obiectiv un dușman real al Occidentului. Dacă ar reuși să readucă Ucraina acolo unde era înainte de 1991, ea ar deveni vecină cu alte democrații pro-occidentale care au făcut parte cândva și ele din zona ei de influență. Și ele vor trebui anihilate fiindcă, prin însuși faptul că există, și ele, aidoma Ucrainei reprezintă amenințări existențiale ale încremenirii rusești nostalgice și obediente în trecut.
Propaganda oficială rusă siluiește logica. Putin și regimul lui fac parte din Rusia, dar nu sunt Rusia. Pentru ei, doar pentru ei, amenințarea produsă de o comparație incomodă este existențială, nu pentru Rusia în ansamblu. Dimpotrivă, acest regim care distruge o țară învecinată cu prețul zilnic a sute și a mii de vieți tinere ruse, este o amenințare existențială pentru Rusia. Și pentru liniștea lumii.
