Probabil cǎ unul dintre semnele revenirii lumii româneşti în spatiul cultural european – unde oficial s-a aflat de fapt tot timpul – ar trebui cǎutat în potenţialul ei de a furniza subiecte şi de a hrǎni imaginarul unor scriitori europeni de întâia mǎrime. Iatǎ-l printre aceştia pe scriitorul danez Jens Christian Grondahl, nǎscut în 1959, autor a unsprezece cǎrţi, care în romanul sǎu „Piazza Bucarest” (2004), publicat în traducere şi la Gallimard în 2008, construieşte o poveste gravǎ şi sensibilǎ cu destine desprinse din fundalul nefericitei societǎţi româneşti din ultimii ani de regim comunist.
Piazza Bucarest nu este un roman cu acţiunea localizată în România. Bucarest identifică un loc din Roma „unul dintre acele locuri, explică Grondahl, care prin numele lui evocă un altul şi în acelaşi timp încearcă sǎ-l reîntâlnească”. Iar acţiune, la drept vorbind, nu există. Ca în mai toate romanele lui Grondahl („Virginia”, „Tumultul din suflet”, „Vara indiană”, „Sub o altă lumină” etc.) şi aici este vorba de o istorie încheiată, reluată de la sfârşit spre început, ascunsă în memoria protagoniştilor de unde se desface – densă, subtilă, dramatică, uneori surprinzătoare şi chiar stranie – prin evocare.
În „Piazza Bucarest” suportul evocării şi implicit al cărţii este alcătuit din două confesiuni: mai întâi confesiunea americanului Scott, aflat de mulţi ani în Danemarca, prietenul mai vârstnic al naratorului, şi apoi, confesiunea Elenei, cu care Scott s-a căsătorit de formă în 1988 spre a-i oferi libertatea într-o altǎ ţară. Naratorul trecând de la unul la altul cu o scrisoare venită din România pe care trebuie s-o înmâneze Elenei, stabilită acum la Roma, lângă Piazza Bucarest, va desprinde din mărturisirile lor, la mult timp după ce cuplul s-a destrămat, conturul fantomatic a două drame ignorându-se cu desăvârşire una pe alta. Pe de-o parte, drama lui Scott iubind-o discret, dar intens, pe femeia faţă de care a mimat o generozitate dezinteresată, pe de altă parte, drama Elenei despre a cărei viaţă interioară, cu galerii complicate, Scott nu ştie nimic până la sfârşit. Nu va intui niciunul din resorturile ce au determinat-o să-l părăsească, nici existenţa copilului ei rămas în ţară, nici sentimentul de inutilitate ce o macină zilnic, nici dorinţa de a-l regăsi pe tatăl copilului, un pictor mediocru, evadat din România comunistă cu câţiva ani înainte şi stabilit la Köln.
Construită pe această canava, cartea evoluează, într-o anumită măsură, în apele romanelor lui Kundera, cu personajele definite existenţial de temele cunoscute: identitatea, singurătatea emigraţiei, fragilitatea relaţiilor omeneşti, raportul dintre istoria personală şi istoria colectivă, sensul şi limitele libertăţii. Dar nu este doar atât.
Când Scott vine în România, trimis de un magazin danez să facă un fotoreporotaj despre ciobanii transilvăneni, el are patruzeci de ani şi traducătoarea care îi este pusă la dispoziţie pentru peregrinarea prin ţară, Elena, douăzeci şi doi. Ea trăieşte în climatul de aservire generală din ultimii ani ai regimului comunist, cu detaşarea şi resemnarea necesare spre a nu fi copleşită de mizeria vieţii cotidiene şi de supravegherea continuă din partea Securităţii, dar, în acelaşi timp, cu iluzia unei vieţi secunde şi adevărate în cultură. Înconjurată de un cerc „secret şi aventuros” de oameni tineri ca şi ea, artişti şi scriitori sensibili şi prezumţioşi, Elena este un lider feminin al acestei lumi marginale care îi asigură confort şi protecţie împotriva prostiei sistemului.
Venirea lui Scott îi tulbură acest echilibru. Un echilibru strâmb, dar totuşi un echilibru, volatil din clipa în care în faţă îi reapare iluzia unei alte vieţi, libere.
În Danemarca însă, cercul acesta îi va lipsi, exilul interior din ţară, până la urmă cald şi producător de iluzii, va fi înlocuit de un alt exil, tot interior, dar într-o lume străină, faţă de care Elena va apărea arogantă şi dispreţuitoare: „Ea m-a fǎcut să mă simt şters şi mediocru”, notează naratorul impresiile pe care i le lăsase prima întâlnire cu Elena, „pentru că, în ce mă priveşte, eu nu trebuia să-mi reclădesc niciun destin. Abia mulţi ani mai târziu am ajuns să-mi spun că, de bună seamă, această libertate de destin era ceea ce invidia ea mai mult la oamenii din Occident”. Şi ceva mai departe: „Dar mai ales ea vorbea fără cea mai mică inhibiţie şi, ca pentru a compensa faptul de a fi crescut sub o cenzură necruţătoare, de propriile ei talente. Vorbea despre interesul ei pentru literatură şi pentru tot ceea ce era intelectual, dar şi despre idiosincraziile sale despre ceea ce i se părea irezistibil şi despre ceea ce nu suporta. Am fost mirat că Scott suporta s-o audă vorbind aşa, dar el o asculta cu o privire amoroasă şi fermecată care-l făcea să pară aproape idiot”.
În lumea nouă în care se află, datorită frustrărilor acumulate în viaţa dinainte şi ieşite acum la suprafaţă, Elena nu apreciază mai nimic; politica socială a statului danez i se pare un abuz asemănător cu ceea ce a lăsat în urmă, iar faptul că oamenii nu se revoltă i se pare de neînţeles: „Ea era furioasă să vadă până la ce punct oamenii acceptau ca autorităţile să se amestece în treburile lor. Era şocată fiindcă toate astea îi aminteau de unde venea, cu deosebirea că oamenii erau aici mai bogaţi şi lăsau de bună voie ca Statul să intervină în vieţile lor într-un fel atât de intim şi de dominant, ca o mamă autoritară. Rămânea refractară la argumentele noastre, şi apărarea noastră ponderată a Statului-Providenţǎ o împingea să se radicalizeze şi mai tare, aşa încât în unele seri ea se afla cu totul la dreapta lui Gingis-Han”.
Evenimentele din decembrie 1989 terminate cu procesul expeditiv al Ceauşeştilor îi găsesc pe toţi trei în faţa televizorului. Ca american, Scott are un respect „puţin naiv”, nuanţează naratorul, pentru convenţiile juridice „care spun de exemplu, că orice acuzat are dreptul la un apărător” şi din acest motiv opiniile lui sunt mai tranşante ca deobicei. Era totuna, spune el, dacă îi omorau direct, fără nicio formalitate „în loc să monteze această parodie de proces”. Elena se inflamează – cei doi dictatori nu meritau un tratament mai bun având în vedere câte au fǎcut, e foarte bine că procesul a fost scurt.
Este un bun prilej pentru narator să reflecteze ironic, dar până la urmă înţelegător, la nepotrivirea dintre nobleţea valorilor afişate şi reacţia brutală în faţa realităţii care le încearcă soliditatea: „În timp ce se dezlǎnţuia împotriva lui Scott, mă gândeam la ataşamentul aproape religios pe care îl nutrea Elena pentru Goethe, Shakespeare şi Dante. Nu reuşeam să-l lipesc de bucuria făţişă pe care o manifestase privind chipul murdar al lui Ceauşescu la câteva clipe după ce fusese omorât. Era Istoria, îmi spuneam, da, Istoria care ne împiedica, pe Scott şi pe mine, s-o înţelegem pe Elena, dar tot Istoria era aceea care-i interzicea şi ei să vadă că vampirul şi călăul ţǎrii sale era totuşi o fiinţă omenească aidoma ei şi nouă”.
La drept vorbind, tot datorită Istoriei eşuează Elena şi în a doua sa tentativă de a-şi reconstrui destinul pe temelia libertǎţii pe care a căutat-o în Occident. Îl regăseşte la Köln pe Milu, tatăl copilului ei Dimitri, dar are în faţă o umbră de nerecunoscut, un zombi aservit drogurilor, care locuieşte cu o altǎ femeie, Herta. Milu va muri în cele din urmă mizerabil într-un closet de la gară de o supradoză de heroină, fără să ştie că a avut un copil şi fără să recunoască în femeia cu care o clipă se intersectează pe stradă, iubita dintr-o tinereţe îndepărtată, când visa la binefacerile libertăţii.
Dacă alăturăm eşecurile Elenei, al lui Milu şi chiar al lui Scott – el însuşi un emigrant nu în căutarea libertăţii, ci a unui loc mai liniştit decât tumultoasa lui Americă, bogată, dinamică şi eficientă – se observă cu uşurinţă că Grondahl are o viziune sceptică asupra emigraţiei. Nu dezrădăcinarea sentimentală este dramatică şi fără soluţie (niciun personaj nu regretă ce-a lăsat în urmă), ci imposibilitatea individului de a-şi schimba identitatea, de a eluda prin emigrare Istoria mare, producătoare de sisteme de coduri şi de comportamente sociale extrem de complexe ce nu pot fi transgresate şi cărora le rămâne prizonier toată viaţa, sub indiferent care cer alege să trăiască de la un moment dat. Elena şi Milu nu mai pot fi liberi, nu mai pot fi normali, dezinvolţi şi puternici după experienţa aservirii din timpul comunismului, libertatea care le-a lipsit în ţara lor, le va lipsi oriunde şi pentru totdeauna. Identitatea lor de oameni neliberi, în pofida aparenţelor, a drepturilor şi libertăţilor oficiale la care au acces prea târziu, rămâne aceeaşi.
Şi tot astfel Scott, în pofida voinţei sale de a accede la o nouă identitate în Danemarca, eşuează. El nu găseşte aici liniştea pe care n-a găsit-o în America natală, va rămâne pentru toată lumea un american ciudat, un străin, şi în cele din urmă se va întoarce de unde a plecat cândva cu sentimentul identităţii regăsite.
Acest mod al lui Jens Christian Grondahl de a privi emigraţia ca o sursă de eşecuri identitare inevitabile, îl separă net de Milan Kundera, pentru care aceeaşi emigraţie este o experienţǎ complexă, dramatică, sinuoasă dar totodată fundamental pozitivă, care îmbogăţeşte spiritul. În plus, revenind la Grondahl, vocea şi tehnica lui îl deosebesc net de marele ceh, alergic, acesta, la amestecul biografiei personale cu ficţiunea, la jurnal şi la convenţiile literare derivate. Or, pe Grondahl tocmai întrepătrunderea dintre biografia proprie şi biografia, fictivă sau nu, a personajeleor îl atrage. Naratorul, de pildă, este un scriitor de succes care descriindu-şi romanele, descrie romanele lui Grondahl. Scott îi este nu doar un prieten mai vârstnic, ci şi rudă: l-a cunoscut în copilărie ca soţ al mamei sale care, aidoma Elenei de mai târziu, l-a părăsit. Iar în raport cu Elena, sentimentele lui sunt ambigui. Tânăra nevastă a lui Scott îl atrage în mod obscur, îl face să se simtă vinovat faţă de Scott, îl intrigă şi din toate aceste motive, fără voia ei şi fără să ştie, ea este implicată în propria lui dramă – un divorţ amintit doar în trecere. În felul acesta, vorbind despre personajele sale, Grondahl vorbeşte mereu şi despre sine, aduce biografiile lor în matricea biografică proprie, pentru a le lăsa apoi să se desprindă de ea şi să se piardă aidoma a două râuri imaginare ce ar traversa temporar unite, albia unui al treilea.
La sfârşit, dupǎ ce ascultǎ povestea Elenei, autorul încheie: „Părăsii Roma câteva zile mai târziu şi nu mai am nimic de povestit. Faptele rămân, aidoma unor case părăsite pe câmpie. În fond, n-am aflat niciodată cu adevărat ce a devenit Elena, fiindcă nu ştiu nimic despre viaţa ei după ce l-a părăsit pe Scott. De altfel, asta nu-i chiar atât important pentru povestea mea. Ea se opreşte aici, dar Scott şi Elena îşi continuă viaţa în Queens şi pe Via Panama. Există lucruri pe care n-am avut prilejul să le lămuresc cu ei, însă anumite întrebări se afundă prea departe în timp ca să li se mai poată da un răspuns”.
Jens Christian Grondahl – „Piazza Bucarest”, Gallimard, 2008. În limba română, romanul a apărut în 2007, la Editura Polirom.
