Mircea Gheorghe: „Îmi fac o datorie omagială de prieten și de admirator să ofer celor care nu l-au cunoscut pe Emil Belu îndeajuns și pe cât merita, prezentarea cărții sale Vămile albastre”.
Recent a plecat dintre noi la cele veșnice un bun și prețuit prieten, Emil Belu…
Stabilit în Canada în 1995 după cinci ani petrecuți ca emigrant în Germania, el a lucrat în domeniul televiziunii de înaltă definiție și al comunicațiilor prin satelit, fiind colaboratorul unor companii de prestigiu: Telefunken (Germania), Alfa Télévision și Positron (Canada).
În urmă cu circa 17 ani, un coleg din redacția Paginilor românești unde lucram atunci mi-a oferit o carte, Vămile albastre, semnată Emil Belu, cu invitația să-i fac o prezentare. Cum, din principiu, nu scriu decât despre cărțile care-mi par interesante pentru cititori, am acceptat cu prudență și darul, și invitația colegului.
Dar prudența s-a risipit repede. Căci am citit cartea lui Emil Belu cu o încântare crescândă de la o pagină la alta și, în consecință, am scris cronica pe care eram convins că o merită. Cronica aceasta a pus piatra de temelie pentru o prietenie literară care a durat de atunci și până în ultima clipă, la spital, unde prietenul meu a hotărât în ziua de 6 aprilie 2026 că luptase destul cu suferința și că a venit momentul să se stingă în liniște, fără inutile tratamente invazive și chinuitoare.
Îi datorez doamnei Belu toată gratitudinea mea tristă pentru a-mi fi facilitat ultimele contacte cu Emil, aflat pe patul spitalului, cu puțin timp înaintea trecerii lui în altă lume.
*
Emil Belu nu a fost doar autorul cărții prezentate de mine în 2009. În ultimii ani, cultura, spiritul fin, umorul, urbanitatea și modestia lui deveniseră bine cunoscute, apreciate și iubite în țară, mai întâi printr-o nouă ediție a cărții, îmbogățită, apoi prin colaborarea sa săptămânală la unul dintre cele mai active și mai populare bloguri literare din România și, de asemenea, prin paginile revistei Dilema în care el publica eseuri, reflecții și memorii totdeauna bine primite.
Îmi fac o datorie omagială de prieten și de admirator să ofer celor care nu l-au cunoscut pe Emil Belu îndeajuns și pe cât merita, prezentarea cărții sale Vămile albastre, publicată în Pagini românești în mai 2009, sub titlul „Arta medalionului la Emil Belu, Vămile albastre”
*
Cartea lui Emil Belu, Vămile albastre, apărută recent la Editura ASB, cuprinde eseuri publicate în Luceafărul românesc, Terra Nova (Montreal) Dilema, Dilema veche (București) și este o antologie de fermecătoare medalioane literare. Scriitura este rafinată, fraza fluentă și eseurile sugerează, prin varietatea subiectelor și subtilitatea reflecției, un esprit de finesse de rară calitate.
Emil Belu își găsește subiectele pretutindeni, în toate lumile paralele care coexistă în viața fiecăruia dintre noi și de a căror totalitate nu ne bucurăm decât rareori: în lumea cărților, a muzeelor, în călătorii, în faptele diverse din ziare, în propriile-i melancolii și tristeți, în conturul unui peisaj, în amintiri, în politică etc. – lista e departe de a fi completă. Tonul e de fiecare dată egal, dar, de la caz la caz, sceptic, dezabuzat, ironic, vag pesimist. Rareori pasionat, rareori inflamat de sentimente extreme. E tonul de o măsurată înțelepciune al lui Alain din Propos sur le bonheur, după cum finețea si ineditul observațiilor sunt cele pe care le găsim în „prozele mărunte” ale lui Michel Tournier. Și, dincolo de toate, impresionează cultura scriitorului care se mișcă dezinvolt în literatură, pictură, filozofie, istorie, muzică prin asociații de idei și referințe oportune, naturale, fără nimic ostentativ, pornind de la un fapt divers, o impresie de călătorie, un peisaj, o lectură, o stare de suflet, o întrebare.
Iată, de exemplu, un text pe care-l luăm aproape la întâmplare tocmai fiindcă spiritul lui este comun și multor altora: Mocirlă și diamante. Scriitorul pornește de la observația – la îndemâna oricui – că „biografiile romanțate și neromanțate, autorizate și neautorizate /…/ umplu până la refuz rafturile bibliotecilor și librăriilor”. De aici, urcă spre psihologia cititorului generic, spre curiozitatea lui insațiabilă pentru amănuntele picante din viața celorlalți și spre atitudinea lui de moralizator arogant și sigur de sine. Poate așa se explică abundența literaturii biografice. „Ce ne interesează cel mai mult într-un asemenea gen de scriitură sunt ungherele tainice: iubiri nemărturisite, crime tăgăduite, vicii etc., în general ineditul sub orice formă. Și calitățile le evaluăm cu multe rezerve: a luat Premiul Nobel, dar face cură de dezalcoolizare; a luat Oscarul, dar ia droguri; foarte mare sportiv, dar și-a ucis soția; zguduitoare mărturia pastorului, dar e pedofil. Când e vorba de nod în papură, nu avem egal”.
Este evident că autorul se exclude din tagma aceasta a împătimiților de „ineditul sub orice formă”, de scotocirea indiscretă prin viața altora. Dar se exclude nu prin ignorarea biografiei, ci prin preferința acordată operei – firește atunci când o asemenea opera există: „Pentru unii primează bârfa, pentru alții opera”. Or, pentru ilustrarea acestui primat al operei, Emil Belu intră în cultura majoră: în douăzeci-treizeci de rânduri, el mobilizează în sprijinul ideii sale – maculatura biografică, la cerere, reflectă mediocritatea „gustului public” – numele lui A. E. Poe (cu poezia Corbul), Einstein, Oscar Wilde (Portretul lui Dorian Gray), Serghei Esenin (Cântecul cățelei), Alfred Jarry (Ubu Roi), pictorul Courbet, Dostoievski (Jucătorul, Frații Karamazov).
Firește, prezența copleșitoare a maculaturii biografice în librării este un subiect care poate apărea banal. Dar scriitorul îl înnobilează prin felul în care îl dezvoltă și îl încadrează. Așa cum face și cu alte subiecte: despre un cățel simpatic de pe malul Lacului Leman (Surpriza din coș), despre vânătoarea rarităților în magazinele de vechituri (Chilipirul ca terapie), despre un vagabond inteligent, un sans abris – excelent portretizat – din Montreal (Un vagabond la porțile sublimului), despre bucuriile muzicii (Între Vltava și Dunăre) sau despre utilizarea abuzivă a imaginii lui Eminescu de biserică (Eminescu, busuiocul, protopopul).
Alteori, însă, subiectele sunt grave și referința culturală nu mai servește la înnobilarea, ci la reliefarea tensiunii, la punerea în lumină a încărcăturii de tragic, de barbarie sau, pur și simplu, de agresivă și obsedantă prostie. Un episod intens mediatizat în urma cu câțiva ani – aruncarea unor tineri români (călători clandestini pe un vas taiwanez) în ocean – îl trimite pe autor cu gândul la tabloul lui Géricault, Pluta Meduzei, expus la Luvru, moartea unei doctorițe este un prilej de a divaga despre o formă de eroism obscur și rău interpretat de opinia publică (Maria di Lorenzo), amintirea matematicienei Hypathia, lapidată de o ceată criminală de călugări creștini obtuzi, îl îndeamnă să reflecteze revoltat la fanatismul religios (Hypathia).
Există însă și reversul unor asemenea medalioane grave: cele încadrate de umor, de o amabilă și savuroasă badinare pe seama unor personaje sau manii simpatice (Don Rigoberto, Ion, Coana Ecaterina, Bonne Année, Boss!, Lamentările unui desțărat, Oul lui Basil etc.). Și să nu uităm micile „exerciții de admirație” consacrate lui Andrei Pleșu (Politica și specialiștii) și Mircea Eliade (Mircea Eliade, Coasta zăpezilor), ori micro-eseurile despre literatură, condiția scriitorului, despre carte și biblioteci.
Cititorul află din scurta notă biografică introductivă că autorul, născut in 1947 la Ciupercenii Vechi (Dolj), este absolvent al Institutului Politehnic din București și că trăiește din 1995 la Montreal. Înțelegem că volumul acesta este un debut editorial. Dacă este așa, debutul lui Emil Belu trebuie salutat ca fiind absolut remarcabil. Căci volumul lui denotă siguranța, talentul și profesionalismul unui scriitor matur care și-a găsit de mult formula proprie de literatură.
*
Era o formulă cu totul originală și atractivă pentru care, după plecarea dragului meu prieten Emil Belu, nu există mulți continuatori.
