Unii înțeleg prietenia ca o necesitate. Alții, ca un articol de toaletă.
Viața de imigrant? Cu prieteni de nevoie. Pentru nevoie. Și unul poate. În afară de orice nevoie. Cu amintiri. Flori uscate. Cu iluzii. Flori de ceară. Cu intrigi de societate. Flori de târg. Și cu așteptarea speriată a bătrâneților. Flori de gheață.
de Victoria Ciobanu
Ați trecut deja prin crize de identitate? V-ați întrebat fără răspuns: de ce sunt aici? Și nu acolo? Și de ce am plecat de fapt din țară?
Avem cu toții un pretext. Știu. Copiii. Pentru ei înghițim în sec nostalgiile și ne potolim părerile de rău.
Iar Chișinăul?
Mi-e dor uneori de Chișinăul de altă dată. Cu taifasurile și „bețiile” noastre inocente petrecute în bucătăriile minuscule sovietice, unde mai vorbeam și noi „moldovenește”. Necăjiți și obosiți de propria noastră incapacitate de a schimba ceva.
Limba română nu exista. Vai de mine. Cine îndrăznea să folosească noțiunea de român? Fără a fi clasificat naționalist. Deci, inamic al poporului?!
Eram moldoveni de bucătărie. Afară se vorbea rusește.
Și noi? Vorbeam. Bârfeam. Ne povesteam. De toate. Și de nimic.
Ai auzit? Eram în troleibuz și l-am întrebat: coborâți la următoarea stație?
Știi ce mi-a răspuns?
Govorite po celoveceski! (Vorbiți omenește! Adică rusește….)
Acest tratament umilitor, această atitudine arogantă, atunci ne provoca marele dezgust. Dar ce era de făcut? Când i-ai dat drumul porcului în casă, pune-i și scaun la masă.
Bunătatea noastră basarabenească, tratată ca prostie?!
Ori lașitatea proverbului capul plecat sabia nu-l taie?!
Taie. Și încă cum.
După ore și ore de discuții inutile ne despărțeam mai mult îmbătați de tristețe decât de vin. Convinși că nu este just să trăiești așa cum trăim noi.
Astăzi mai multă lume îmi povestește că lucrurile s-au schimbat. La Chișinău. Și că asemenea replici dezgustătoare nu mai auzi.
Și atunci de ce neamul ăsta prost, care cică a suferit ca și noi de regim, nu a învățat să respecte gazdele? Și barem să învețe limba română? Măcar cifrele și zilele săptămânii, a?
Atâta timp cât profită de povara bunătății noastre?!
Atunci a fost viața noastră. Veți zice voi. Diferită. Mizerabilă, plină de insatisfacții.
Chiar așa?
Da, poate viața noastră a fost tinerețea tatuată în suflet pe veci.
Și care s-a dus. Plecat. Împreună cu ea plecate au fost și curiozitatea, prospețimea și intensitatea senzațiilor, sensibilitatea și gustul de iubire.
Am fost grăbiți. În toate. Și mai ales în prietenii.
Prietenia este o capacitate rară?
O necesitate. Și o stare de suflet.
Nu am avut la casa mea un loc anume și pentru acei pe care nu trebuia să-i primesc. Am acceptat doar persoanele care mi-au fost dragi. Dar nu le-am iertat îndeajuns neajunsurile.
Acum mi-e dor de ei. Triști. Și nepunctuali. Veșnic grăbiți. Și uneori geloși. Or, mai bine zis, cu pretenții la exclusivitate.
Dar. Dar? Prieteni care m-au apărat cu spumă la gură de lume. Și m-au înstrăinat de ea. Lăsându-mă orfană.
Mi-e dor de ei. Și de Chișinăul de altă dată. Cu miros de asfalt ud după ploaie. Cu vârtejul de frunze împrăștiate toamna prin parcul din centru. Cu visele încă întregi. Neatinse.
Și cu Doina și Ion Aldea Teodorovici. Vii.
Căutări de perfecțiune nu există.
Ce este un prieten? Unul adevărat?
E acela care își dă seama că ar părea părtinitor, ajutându-te. Și nu te ajută.
E acela care te iubește și mai mult când îl scutești de a-ți face o îndatorire.
Paradox? Nu. Bunătate pură nu există. Să nu fim ipocriți.
Cu adevărat buni suntem doar cu noi înșine.
Și apoi ce este bunătatea? Poți să fii un om minunat, fără să fi făcut vreo minune.
Iar un om bun nu este neapărat acela care face bine. Ci acela care știe să se bucure de binele cuiva. De aceea, dacă îi ceri prietenului ce nu-ți poate da, mulțumește-te și cu o minciună.
Copiii noștri cu bunătatea lor naivă?
Sunt ca un vânt care aleargă mult și nu caută pe nimeni.
În dragostea noastră oarbă pentru ei, ne măgulim cu ideea că-i creștem pentru noi. Pentru părinți. În realitate însă, îi creștem pentru ei. Înșiși. Și rămânem cu nimic. Căci în drumul creșterii lor egoiste facem risipă de suflet. Pe nimicuri. Și ne pierdem. Prieteniile. Ca și iubirile. De altfel.
Și atunci? Ne inventăm un Dumnezeu. Pentru ca ne este cumplit frică de moarte. Și pentru ca am suferit.
Fericirea întunecă? Durerea lămurește.
Bat-o norocul de durere.
Trecuți prin ateismul îndoielilor și prin îndoielile științei, revenim din nou la Dumnezeu. Ca la o ultimă speranță. Nu și răspuns la multiplele noastre întrebări.
Răspunsurile, de fapt, uneori le cunoaștem.
Devenim deștepți. Sau vrem să părem. Sau poate suntem numai șmecheri? Ipocriți?
Ne consolăm cu fraze tip: prin moarte dispare numai eul meu. Restul, un Univers, rămâne.
Dar ce ne pasă nouă de univers?!
Ne pasă. Și încă cum!
Ne bârfim ca borfașii. Și ne urăm ca hoții. Ne strângem și ne potrivim în haite. Ca lupii.
Trăim de parcă ne așteaptă veșnicia. De parcă această viață este o ciornă. Iar mâine va începe cea adevărată. Pe curat.
De aceea suntem grăbiți. Lipsiți de finețe. În prietenii. Și iubiri.
Fideli rămânem doar copiilor. Care ne mint, disprețuindu-ne. Doar și ei, la rândul lor, devin deștepți. Sau șmecheri. Sau ipocriți.
Din durere încercăm să facem o comoară de înțelepciune. Sperând în taină că am descoperit în noi înșine niște talente.
De foarte multe ori însă, greșim. Căci suferința noastră cu timpul devine obraznică. Cu pretenții la veșnicie.
Uneori mai facem câte un bine. Alteori ne sunt bune numai intențiile.
Iar cineva de neînlocuit și foarte drag nouă între timp moare. Și lasă niște cântece. Scrise ușor. Și greu totodată. Între taifasuri de bucătărie. Și insatisfacții de viață.
Niște cântece perfecte în genialitatea lor. Și cel mai important, profund românești.
De ce? Pentru că cine scrie pentru puțini, scrie pentru aceia. Iar cine scrie pentru sine, scrie pentru toți.
Ion Aldea Teodorovici a scris pentru sine. Pentru Doina. Scriind de fapt pentru noi toți. Românii. Și de peste tot.
Ion Aldea Teodorovici nu a căutat muzica. Muzica l-a găsit pe el.
O cunoașteți? Ați auzit-o și înțeles-o cu adevărat?
Nu vă lipsiți de ei.
De Ion și Doina. Sunt ca niște prieteni buni la durere, pe care îi veți descoperi în lacrimi.
Eu? Am fost o proastă. Trăiam ca să uit. Niște nimicuri.
Acum încerc să uit esențialul. Ca să pot trăi.
Viața? Ți-o explici în fiecare zi.
Moartea? Ce supărare! Și ce încurcătură.
Moartea cui?!
Trăită din nou, viața nu ar fi mai cuminte. Poate.
Negreșit, mult mai tristă. Fără Chișinăul de altădată, cu miros de asfalt ud după ploaie și frunze mucegăite din parc.
Și fără cei dispăruți prea devreme. Cu destinul lor de stele.
Astăzi, după atâta amar de timp fără ei, prietenii mei, încerc să reactualizez un petec de proză care a fost scris demult pentru ziarul meu Doina. Ziarul femeilor românce din Canada.
Nu aș fi putut azi inventa altceva. Decât ceea ce am scris atunci.
Nu poți muri în cuvinte de două ori.
Eu am murit o dată, când am scris aceste rânduri în 1997.
Rânduri de proză.
Proză? Există mii de feluri.
Poezie numai una. Poezia prietenilor noștri. Frumoși și uneori zâmbitori. În fotografiile făcute din mers și în grabă. Dragi și cuminți în moartea lor.
Ce să vă mai spun?!
Ca e greu cu amintirile astea? Flori uscate.
Și cu iluziile care nu vor să moară. Flori de ceară.
Cu intrigile și pustiul unei societăți străine, mărunte. Flori de târg.
Și cu bătrânețile fără prieteni. Flori de gheață.
Azi pentru mine se sfârșesc două zile. Una, pe care nu au trăit-o. Ei.
Și alta. Pe care ar trebui s-o sar. Eu.
